A curge firesc prin viață

Există în viața noastră un fel de ”curgere”, noi înșine curgem cumva, ca apa dintr-un râu, ca marea, ca oceanul, iar alții se mișcă mai lent, mai puțin, ca lacurile...
A curge firesc prin viață e o artă, o artă așa de profundă, de puternică, încât cei ce izbutesc să curgă cât mai mult și mai aproape de firesc sfârșesc prin a cunoaște mai puțin suferința, mai puțin negativitatea, mai puțin mânia. Gustul existenței e mai dulce când curgem în armonie cu întregul, când mergem alături de ceilalți, langă ceea ce ne aduce în calea viața de zi cu zi, când întâmpinăm ceea ce vine cu acceptare și cu îngăduință. E un fel de ”a fi în voința divină” această întampinare bucuroasă, ori – pur și simplu – firească a evenimentelor, a situațiilor, a invitațiilor, a întalnirilor și a oamenilor. E un fel de a te acorda, ca un instrument muzical, cu orchestra, a fi în armonie cu existența însăși și cu ceea ce-ți aduce ea.
Uneori, urmând simpla îndrumare, simpla chemare a evenimentelor, a oamenilor, mergând pe drumul ce se așterne în cale, înțelegi și simți cu toată inima că ești exact acolo unde-i perfect să fii, cu cine dorești să fii, cum vrei tu să fii și, nu de puține ori ... acolo unde este nevoie de tine cu adevărat.
Noi, oamenii, avem nevoie să trăim un sentiment profund al utilității, să le fim ”necesari” altora; asta ne motivează să mergem înainte și ne dăruiește din noi înșine energia necesară să pășim pe calea ce curge sub tălpile noastre.
Când mergem în armonie cu întregul, ușile se deschid ușor în fața noastră, drumul curge lin, totul e bine, ne simțim liniștiți și, chiar în neliniște, chiar în teamă, în dubiu sau în greșeală descoperim că suntem pe calea proprie și nu pe calea sugerată sau impusă de alții, curgem în direcția cea bună. Curgerea noastră, însă, e înlesnită de acceptare, de un fel de a spune ”da” la timpul potrivit și ”nu” la timpul potrivit, un fel de a merge cu sufletul, un fel de a ne alinia mintea și sufletul e-n firescul acestei curgeri, care ne îmbunătățește și ne ajută să simțim viața mai prietenoasă.
Agresivitatea, nemulțumirea continuă, furia, suferința de toate felurile, ne scot din ritm, parcă ele ne îndeamnă să cantăm melodii care nu ne aparțin, melodii ale minții, pe care sufletul le simte ca dureri și neampliniri.
Dacă mergi prin viață și ești la munte, dar te superi și te simți nefericit pentru că nu ești la mare...
Dacă viața a așezat lângă tine un om, dar ești nefericit fiindcă visezi la altul, imposibil de adus aproape...
Dacă plângi cand ai motive să râzi și dacă vrei surcele când ai lemne, iată un fel de a te opune curgerii existenței. Iată o stare de rezistență la curgere, un fel de a-i spune ”nu” vieții.
Viața curge, noi curgem cu ea și, pentru a fi în armonie cu acest întreg, pe care nu-l putem accesa cu mintea, avem nevoie de mai multă acceptare, de îngăduință, de bunăvoință, de curaj chiar, de înțelepciune.
Am puteafi mai buni și mai fericiți dacă am pune mintea carcotașă la colț cat mai mult posibil, am putea simți mai multă iubire și îngăduință față de cei din jur, am putea fi acolo unde ne dorim și cand, și cu cine ne dorim dacă ne-am lăsa duși de curent mai mult decat dacă încercăm să-l controlăm.
Controlul e o stare împotriva curgerii, acceptarea e pentru ea.
Uneori dorința, alteori visul, uneori răspunsul pozitiv la chemarea altuia, uneori mulțumirea, alteori simpla bunăvoință de duc pe drumul nostru, pe acel drum bun, ne ajută să curgem, să fim în armonie cu întregul și, mai ales, cu noi înșine. E o stare care ne face bine și ne scutește de multă, multă suferință, de nerăbdare, de neanțelegere și de rău, e o stare normală a ființei, care nu-și dorește prea mult, doar că noi nu știm asta!
Autor: Maria Timuc
