Când începe să-ți placă omul, pur și simplu

În ultima vreme, am observat la mine ceva ce mi-a atras atenția tocmai prin firescul cu care s-a întâmplat. Au început să-mi placă oamenii. Pur și simplu. Îmi place să îi privesc, să le observ gesturile, felul în care merg, vorbesc, se îmbracă, se exprimă, felul în care fiecare își poartă propria prezență în lume.

La început, am crezut că sunt atrasă de haine. Îmi plăcea să observ cum stau hainele pe oameni, cum le poartă, cum aceeași haină poate arăta atât de diferit de la o persoană la alta. Apoi mi-am dat seama că îmi plac aproape toate hainele. M-am gândit că poate este vorba despre o anumită stare, despre energia pe care o transmit oamenii. Dar am descoperit că nici aceasta nu era explicația, pentru că îmi plăceau oameni foarte diferiți, în stări foarte diferite.

Și atunci am început să înțeleg că, de fapt, îmi place omul. În firescul lui. În felul lui unic de a fi, chiar și atunci când nu face nimic deosebit, când nu încearcă să impresioneze, când pur și simplu există.

M-am întrebat ce s-a schimbat în mine, pentru că oamenii au fost întotdeauna atât de diferiți, atât de interesanți, atât de plini de particularități. Și totuși, parcă abia acum îi privesc cu această bucurie liniștită, fără să caut ceva anume, fără să simt nevoia să stabilesc imediat ce îmi place și ce nu.

Poate că, odată cu anii, cu experiențele trăite și cu o mai bună așezare în propria viață, se schimbă și felul în care privim lumea. Poate că împăcarea cu noi înșine și deschiderea către ceilalți cresc împreună, atât de firesc încât nici nu mai știm unde începe una și unde se termină cealaltă.

Mă gândesc la cât de mult din viața noastră petrecem evaluând. Ne evaluăm pe noi înșine, ne comparăm, ne întrebăm dacă suntem suficient de buni, de frumoși, de pregătiți, de potriviți. Și, fără să ne dăm seama, putem ajunge să îi privim și pe ceilalți prin aceleași măsuri. Observăm un gest și îi atribuim o semnificație, vedem o haină și construim o impresie, auzim câteva cuvinte și credem că am înțeles omul.

Mintea noastră funcționează astfel. Psihologia socială ne arată cât de repede formăm impresii despre ceilalți, uneori din informații surprinzător de puține. Aceste evaluări ne ajută să ne orientăm în lume, dar pot deveni și filtre prin care ajungem să vedem mai ales ceea ce ne așteptăm să vedem.

Și mă întreb cât din frumusețea oamenilor trece pe lângă noi tocmai pentru că suntem prea ocupați să îi înțelegem prin ceea ce știm deja.

Când întâlnim pe cineva, observăm adesea mai întâi ceea ce ne este familiar sau străin, ceea ce ne place sau ne deranjează, ceea ce seamănă cu noi sau ne contrazice. Uneori, aceste prime evaluări sunt atât de rapide, încât nici nu le mai conștientizăm. Omul din fața noastră ajunge să fie, pentru câteva clipe, o impresie despre el.

Dar un om este întotdeauna mai mult decât prima impresie pe care ne-o lasă.

Cred că aici începe una dintre schimbările importante pe care le putem trăi în relația cu ceilalți: momentul în care devenim mai puțin preocupați să stabilim cine este omul din fața noastră și mai disponibili să descoperim cine este el.

Nu cred că încetăm să evaluăm. Ar fi nefiresc și nici nu ne-ar folosi. Avem nevoie de discernământ, de limite, de capacitatea de a recunoaște comportamentele care ne fac bine și pe cele care ne pot răni. Dar putem învăța să nu mai confundăm evaluarea unui comportament cu valoarea întregii persoane.

Putem să nu fim de acord cu cineva și, în același timp, să îi recunoaștem umanitatea. Putem să observăm diferențele fără să le transformăm imediat în motive de separare. Putem să rămânem curioși chiar și atunci când omul din fața noastră nu seamănă deloc cu noi.

Și poate că această curiozitate este una dintre cele mai frumoase forme de libertate interioară.

În psihologie, cercetările despre autocompasiune și flexibilitate psihologică ne ajută să înțelegem cum se poate schimba relația cu propriile gânduri, emoții și evaluări. Când învățăm să ne raportăm la noi înșine cu mai puțină asprime, când putem accepta că suntem imperfecți fără să ne reducem întreaga valoare la imperfecțiunile noastre, se poate crea mai mult spațiu și pentru felul în care îi întâlnim pe ceilalți.

Nu este o consecință automată și nici o regulă valabilă pentru fiecare om. Dar este o posibilitate care merită observată.

Pentru că, atunci când nu mai suntem atât de preocupați să ne demonstrăm propria valoare, poate deveni mai puțin important să îi măsurăm permanent și pe ceilalți.

Și aici am descoperit ceva ce mi se pare esențial: a accepta oamenii și a te bucura de oameni sunt două experiențe diferite.

Poți accepta că cineva este diferit de tine, poți respecta alegerile și felul lui de a fi, fără să simți neapărat bucurie în prezența lui. Acceptarea poate însemna să lași omul să fie așa cum este, fără să încerci să îl schimbi.

Dar ceea ce am început să trăiesc eu are și această dimensiune a bucuriei. Îmi place să descopăr cât de diferit poate fi firescul fiecăruia. Cât de personal este un zâmbet, un gest, o expresie, felul în care cineva ascultă, vorbește sau se mișcă. Cât de mult poate spune despre un om ceva aparent neînsemnat.

Și, mai ales, cât de interesant devine omul atunci când nu mai cauți în el confirmarea propriilor preferințe.

Poate că aici este una dintre diferențele dintre a privi și a vedea. Privim mereu oameni, dar nu întotdeauna le acordăm atenția necesară pentru a-i descoperi dincolo de impresiile noastre. Uneori îi vedem mai ales prin ceea ce reprezintă pentru noi: cineva care ne place, cineva care ne irită, cineva de la care așteptăm ceva, cineva cu care ne comparăm.

Iar alteori, pentru câteva clipe, omul din fața noastră poate exista în atenția noastră fără să fie nevoie să reprezinte ceva pentru noi.

Mi se pare o experiență extraordinară această libertate de a-l întâlni pe celălalt fără să îl aducem permanent în povestea noastră.

Mă gândesc și la felul în care ne privim pe noi înșine. Cât de des ne permitem să fim firești, fără să ne corectăm permanent, fără să ne comparăm cu o imagine despre cum ar trebui să fim? Și cât de mult din această exigență personală ducem, uneori fără să știm, în întâlnirile cu ceilalți?

Poate că atunci când începem să ne acceptăm propria complexitate devenim mai disponibili să o recunoaștem și pe a altora. Când înțelegem că putem fi, în același timp, puternici și vulnerabili, siguri și nesiguri, generoși și uneori nedrepți, devine mai ușor să nu reducem nici oamenii din jurul nostru la o singură trăsătură sau la un singur moment din viața lor.

Asta nu înseamnă să idealizăm oamenii. Înseamnă să le recunoaștem complexitatea.

Și poate că, odată cu această recunoaștere, se schimbă ceva și în felul în care trăim întâlnirile obișnuite. O conversație, o privire, câteva minute petrecute alături de cineva pot deveni ocazii de a descoperi ceva nou despre natura umană.

Mi-ar plăcea ca, citind aceste rânduri, să te gândești și tu la felul în care îi privești pe oamenii din viața ta. La cât de repede se formează uneori o impresie și cât de greu o mai schimbăm după aceea. La oamenii pe care poate i-am cunoscut doar printr-un rol, o etichetă, o reacție sau o întâmplare, fără să ne mai întrebăm ce altceva există dincolo de ceea ce am văzut.

Și poate merită să ne întrebăm și cât de multă libertate le lăsăm celorlalți să fie diferiți de imaginea pe care ne-am făcut-o despre ei.

Pentru că fiecare om are o viață interioară pe care nu o putem cunoaște în întregime, experiențe care l-au format, vulnerabilități pe care nu le vedem și resurse pe care poate nici el nu le-a descoperit încă.

Cu cât înțelegem mai bine această complexitate, cu atât devine mai greu să credem că știm totul despre cineva din câteva gesturi sau dintr-o singură întâlnire.

Încă nu știu să numesc pe deplin starea aceasta pe care o trăiesc. Știu doar că îmi este foarte dragă și că a venit firesc, fără să o caut și fără să îmi propun să schimb ceva în felul în care privesc oamenii.

Poate că este o formă de maturizare, poate că are legătură cu împăcarea cu mine însămi, cu experiențele adunate și cu o curiozitate care, în loc să se diminueze odată cu anii, a devenit mai vie.

Probabil că toate acestea se întâlnesc undeva.

Și rămân cu un gând pe care îl simt tot mai aproape de mine: uneori, una dintre cele mai frumoase schimbări care se petrec în interiorul nostru este că începem să vedem mai mult din frumusețea oamenilor, fără ca ei să se fi schimbat în vreun fel.

Poate că s-a schimbat doar felul în care îi privim.