Când știm atât de multe, cât mai trăim cu adevărat?

Trăim într-un ocean de informație. Avem acces la explicații despre aproape orice, putem afla în câteva minute lucruri pentru care, altădată, ar fi fost nevoie de ani de studiu, iar cunoașterea pare să fie mai aproape de noi decât oricând. Știm despre sănătate, despre emoții, despre relații, despre felul în care funcționează creierul și despre ceea ce ne-ar putea face viața mai bună.
Și totuși, mă opresc uneori în fața unei întrebări care mi se pare tot mai importantă: cât din ceea ce știm trăim cu adevărat?
Mă gândesc la felul în care acumulăm informații, le înțelegem, le discutăm și uneori le explicăm foarte bine altora, dar ele pot rămâne undeva la nivelul cunoașterii, fără să ajungă să schimbe felul în care ne raportăm la noi înșine, la oamenii din jur sau la viața pe care o trăim.
Putem ști foarte multe despre iubire și să ne fie greu să iubim. Putem înțelege mecanismele stresului și să nu recunoaștem momentul în care propriul corp ne cere odihnă. Putem vorbi despre prezență, despre acceptare și despre autenticitate, în timp ce continuăm să ne organizăm viața în jurul a ceea ce credem că ar trebui să fim.
Și atunci mă întreb dacă nu cumva, uneori, cunoașterea ajunge să țină locul experienței.
Îmi vine în minte imaginea unui om care citește o poezie scrisă cu mult timp în urmă de un autor celebru, o poezie născută dintr-o trăire profundă, dintr-o experiență care a căpătat formă prin cuvinte.
Omul învață versurile, le înțelege structura, le recită impecabil, respectă pauzele și intonația, poate chiar îi impresionează pe cei care îl ascultă. Dar între experiența din care s-a născut poezia și ceea ce trăiește cel care o recită poate exista o distanță imensă.
Desigur, o poezie poate trezi în fiecare dintre noi experiențe autentice, diferite de cele ale autorului, și tocmai aceasta este una dintre frumusețile artei. Dar putem și să reproducem perfect cuvintele, fără să ne fi întâlnit vreodată, în propria viață, cu sensul lor.
Mă întreb cât de des facem și noi acest lucru, cât de des devenim foarte buni în a explica viața, fără să mai fim la fel de atenți la felul în care o trăim.
În psihologie, facem distincția între cunoașterea declarativă, ceea ce putem explica și descrie, și abilitățile sau comportamentele pe care le dezvoltăm prin experiență și exercițiu. A înțelege un principiu nu înseamnă că îl vom putea aplica automat, mai ales atunci când intervin emoțiile, obiceiurile, relațiile sau împrejurările concrete ale vieții.
Cercetările din psihologia comportamentală arată că informația este importantă, dar că schimbarea depinde și de abilități, de context, de obiceiuri și de condițiile în care încercăm să acționăm.
Totuși, ceea ce mă interesează aici merge dincolo de schimbarea unui comportament. Este vorba despre relația noastră cu sensul și despre felul în care cunoașterea devine parte din experiența personală.
Pentru că putem ajunge să folosim cuvinte foarte importante fără să ne mai întrebăm ce reprezintă ele pentru noi.
Vorbim despre liniște, dar cum arată liniștea într-o zi obișnuită din viața noastră? Vorbim despre respect, dar cum se exprimă el atunci când suntem obosiți, contraziși sau dezamăgiți? Vorbim despre valori, dar ce se întâmplă cu ele în momentele în care respectarea lor presupune un cost personal?
Acolo, în întâlnirea dintre ceea ce afirmăm și ceea ce alegem, începe să se vadă cât din cunoașterea noastră a devenit parte din felul nostru de a fi.
Mă gândesc și la faptul că înțelegerea intelectuală poate produce o satisfacție aparte. Atunci când descoperim o explicație care ne clarifică o experiență, putem simți că am făcut deja un pas important și, într-un anumit sens, chiar l-am făcut. Am dobândit o perspectivă nouă, am găsit cuvinte pentru ceva ce poate nu reușeam să numim și am început să vedem o legătură pe care înainte nu o observam.
Dar înțelegerea este uneori începutul unui proces, nu încheierea lui.
Putem înțelege de ce reacționăm într-un anumit fel și totuși să repetăm reacția. Putem recunoaște un tipar relațional și să avem nevoie de timp pentru a învăța să răspundem diferit. Putem descoperi ce este important pentru noi, fără să avem încă resursele sau condițiile necesare pentru a ne organiza viața în acord cu acea descoperire.
Acest decalaj nu reprezintă, în sine, o lipsă de autenticitate, ci face parte din complexitatea schimbării umane.
În psihologie, conceptul de flexibilitate psihologică descrie, printre altele, capacitatea de a rămâne în contact cu experiența prezentă și de a ne adapta comportamentul în funcție de context și de valorile personale. Nu presupune să trăim permanent în acord perfect cu ceea ce credem, ci să putem observa diferențele, să învățăm din ele și să revenim la ceea ce contează pentru noi.
Mi se pare o perspectivă importantă, pentru că ne îndepărtează de ideea că autenticitatea ar fi o stare pe care o atingem definitiv. Poate că ea se exprimă și în disponibilitatea de a recunoaște distanța dintre ceea ce știm, ceea ce ne dorim și ceea ce reușim să trăim, fără să ne ascundem această distanță și fără să ne reducem valoarea la ea.
Mă întreb dacă nu cumva abundența de informație a prezentului face această distincție și mai necesară.
Ascultăm un material despre relații și simțim că am înțeles ce înseamnă apropierea. Citim despre reglare emoțională și devenim familiarizați cu mecanismele ei. Descoperim o idee care ne impresionează, o reținem, poate o împărtășim mai departe, iar claritatea ei intelectuală ne oferă pentru câteva momente sentimentul unei transformări.
Uneori, această claritate este începutul unei schimbări reale. Alteori, rămâne o înțelegere pe care o purtăm cu noi, dar pe care încă nu am găsit felul de a o integra în viața de zi cu zi.
Și poate că aici merită să ne oprim puțin, pentru a observa ce se întâmplă cu lucrurile pe care le învățăm după ce închidem cartea, după ce se termină conferința sau după ce trecem la următoarea informație. Ce rămâne în noi, ce înțelegem altfel și ce devine posibil în felul în care ne privim pe noi înșine și în relațiile pe care le construim?
Îmi place să cred că, odată cu experiența și cu anii, se poate schimba și raportarea noastră la cunoaștere. După mult timp petrecut studiind, căutând explicații și încercând să înțelegem lumea, putem descoperi că unele dintre cele mai importante lucruri au nevoie nu doar de încă o explicație, ci și de un loc real în existența noastră.
Am învățat, în propriul meu parcurs, cât de valoroasă este cunoașterea și câtă rigoare presupune construirea ei. Dar am ajuns să prețuiesc tot mai mult și întâlnirea dintre ceea ce înțelegem și ceea ce trăim, dintre explicația științifică și experiența concretă a omului.
Pentru că omul nu trăiește în concepte separate. El trăiește simultan în corpul său, în emoțiile sale, în relațiile sale, în povestea pe care și-o spune despre sine și în alegerile prin care își exprimă valorile.
Din această perspectivă privesc și ceea ce numesc Arhitectura Umană: o încercare de a înțelege omul în întregul experienței sale, fără să pierdem din vedere particularitățile fiecărei dimensiuni.
Cunoașterea ne ajută să înțelegem aceste dimensiuni, iar experiența ne arată cum se întâlnesc ele în viața unui om.
Mă întorc la imaginea poeziei și mă gândesc că poate cel mai frumos moment nu este acela în care reușim să o recităm impecabil, ci acela în care un vers întâlnește ceva adevărat din propria noastră experiență, când cuvintele altcuiva ne ajută să recunoaștem ceva ce trăim, dar nu știam încă să numim.
Atunci, poezia încetează să mai fie doar un text pe care îl cunoaștem și devine parte din povestea noastră.
Poate că la fel se întâmplă și cu multe dintre lucrurile pe care le învățăm. Cunoașterea capătă o altă profunzime atunci când intră în dialog cu experiența, când ne ajută să ne înțelegem mai bine și când începe, treptat, să se exprime în felul în care trăim.
Iar într-o lume în care putem afla aproape orice, mi se pare că merită să păstrăm vie o întrebare simplă, dar deloc ușoară:
Din tot ceea ce știu despre viață, ce anume a devenit cu adevărat parte din viața mea?
Repere bibliografice
Albarracín, D., Fayaz-Farkhad, B., & Granados Samayoa, J. A. (2024). Determinants of behaviour and their efficacy as targets of behavioural change interventions. Nature Reviews Psychology, 3, 377–392.
Kashdan, T. B., & Rottenberg, J. (2010). Psychological flexibility as a fundamental aspect of health. Clinical Psychology Review, 30(7), 865–878.
Sursa fotografiei: Pixabay.
