„Credința e simplă. Este în noi, cu noi” - Formula AS

Deși predă neuroștiințe și psihologie la Universitatea de Medicină „Victor Ba­beș” din Timișoara, fiind, așadar, un cercetător din linia întâi a științelor actuale, doamna Lavinia Bratu vorbește adesea în public despre sfinți și credință. Pasionată de nutriție, domeniu în care a publicat câteva volume, îi îndeamnă pe cei din jur la post, dar și la rugăciune, fapt puțin obiș­nuit astăzi, pentru un cadru universitar. Și face toa­te acestea cu naturalețe, pentru că l-a cunoscut pe Iisus încă din primii ani ai copi­lăriei, pe prispa unei biserici străvechi, care există și astăzi, într-un sat din județul Hune­doara. Discuția noastră de acolo a și plecat, de la oamenii minunați care i-au așezat la temelia vieții cea mai de preț iubire, singura care nu tră­dează și care îți oferă scăpare din cele mai negre încercări ale vieții: iubirea de Dumnezeu.

– Cel mai adesea chipul lui Dumnezeu prinde formă în mintea noastră în anii copi­lăriei. Atunci mintea ne e curată și odihnită și ni-l imaginăm într-un fel care ține, uneori, până la moarte. Dumnezeul dvs. cum arată?

– Era parte din viața bunicilor și a oamenilor cu care am copilărit. Pentru ei era firesc de a trăi cu Hris­tos. Era prezent în tot ce făceau. Îți imaginai cum arată din felul în care îl celebrau: cu pregătirea de sâmbătă a bunicilor, care ȋși aranjau hainele pentru a doua zi, duminica, când se mergea la biserică. Îmi aduc aminte și de parfumul de lămâiță pe care ȋl folosea bunica, de baticul pe care-l purta, perfect călcat, pentru ziua de duminică. Acestea sunt amintirile legate de credință: bunica, Tatăl Nos­­tru, spus ȋn genunchi, împreună cu ea, mersul la biserică și prânzul din „casa mare”, care cumva s-au păstrat și acum. Există și acum acea biserică a copilăriei mele, ȋn satul Almașu Mic, lângă Hunedoara. Este locul ȋn care merg acum la părinții mei. Bu­nicii nu mai sunt, dar sunt părinții, care s-au mutat ȋn sat, odată cu vremea pensionării. Și să știți că am gândul că, ȋntr-o zi, mă voi ȋntoarce și eu acolo; nu știu cum, dar așa ȋmi e gândul. Îmi aduc aminte și de bunicul, care a trăit până la 84 de ani, Dumnezeu să ȋl ierte. A plecat la Dumnezeu cu o luciditate și cu o verti­calitate incredibilă. Îmi spunea: „Tu să te ȋntorci aici, casa asta pentru tine este, să știi, te așteaptă”. Sunt cuvinte pe care nu le uit. La fel cum nu uit că ȋn primul an de facultate am primit de la bunicii mei un pachețel cu cireșe de Mai, de îndată ce s-au copt. În pachețel era și un bilețel pe care l-am păstrat până astăzi. Scria în el că ei mă așteaptă și mă iubesc… Sunt lucruri pe care poate nu putem să le expli­căm, lucruri trăite ȋn adâncul nostru. În momentul ȋn care merg acolo, în satul copilăriei, timpul se oprește. Pur și simplu se oprește: e o altă energie, e un alt spațiu. Și când plec de acolo, plec cu ochii ȋnlăcrimați de bucurie că există acest loc și am nădejdea reȋntoarcerii. Vă mulțumesc pentru emo­ția aceasta, pe care o simt acum, pentru că m-ați ȋntrebat de aceste locuri, care sunt ȋn sufletul meu.

– Când ați plecat la studii, la Timișoara, v-ați luat și credința cu dvs., Tatăl Nostru, rostit în ge­nunchi cu bunica? Marile schimbări ale vieții ne fac să îl pierdem câteodată pe Dumnezeu…

– În momentul ȋn care am plecat la facultate, eu m-am despărțit de bunica, și ea, draga de ea, s-a despărțit cu totul de lumea aceasta, iar eu mi-am pierdut credința. Când am ajuns ȋn Timișoara, la facultate, mi s-a părut o lume incredibilă. Au fost ȋncercări, au fost căderi, l-am pierdut pe Dumnezeu, ca mai apoi, undeva, la 30 de ani, să am o cumpănă în viață și să ȋmi dau seama că am rătăcit drumul, rătăciri pe care tot Dumnezeu le ȋngăduie. Cu sigu­ranță, fiecare dintre noi avem de tras ȋn viața noastră până să ne rânduim misiunea personală, până să ajungem să credem, cu adevărat. Important e clarul de conștiință când știi, sigur, că ești de partea lui Dumnezeu. Eu am o misiune aici, pe pământ: să ȋi iubesc pe oameni, să Îl iubesc pe Dumnezeu și să ȋmi iubesc aproapele ca pe mine ȋnsămi. În ceea ce mă privește, ȋncerc să fac acest lucru prin profesia mea. Sunt ȋn fața studenților mei, un om care predă niște informații, dar misiunea mea de dascăl, ȋn adân­cul ei, este dorința de a preda un model de umanitate, de om care caută să fie mai bun zi de zi. Și când spun un om mai bun, mă gândesc la a fi un om mai bun ȋn această lume materială, dar și ȋn partea mea relațională, și când spun partea relațio­nală, mă gân­desc până sus, către relația mea cu Dumnezeu. Pentru că, până la urmă, viața noastră este despre relații: relația cu mama, cu tata, cu fa­milia, relația cu prietenii, relația cu oamenii cu care mă ȋnconjor ȋn plan profesional, relația cu mine, ca mai apoi să ajung la relația cu Dumnezeu. Dar, ori­cât aș vrea să complic un răspuns, credința, de fapt, nu e compli­cată, este simplă, este ȋn noi, cu noi.

„Pe Dumnezeu îl aflăm lăsându-ne în pace, tăcând un pic”

– Credința e simplă, dar lumea e complicată, tot mai complicată și agresivă. În atât tumult, pare tot mai greu să-l afli pe Dumnezeu. Calea bă­trânilor noștri spre el era mai netedă și mai sim­plă…

– Eu cred că ne-am ȋmputernicit tare mult pe noi înșine și nu e de mirare că nu ne regăsim cumva și că rătăcim. Ați spus că e complicat să Îl găsim pe Dumnezeu ȋn această lume tumultuoasă, dar eu cred că putem face asta lăsându-ne un pic ȋn pace, mai tăcând un pic, mai ascultând un pic, ascultând chiar simpla bătaie a inimii. Din când ȋn când să ne pu­nem mâna pe inimă, să ascultăm cum bate și să tăcem, ascultând-o. Ca să ne cunoaștem noi pe noi înșine, avem nevoie să ne liniștim puțin, avem ne­voie de timp cu noi, de un timp al nostru, de tăcere. Poate cel mai greu exercițiu pe care ȋl avem de făcut ȋn ziua de astăzi, și știu asta de la oamenii cu care lucrez, este să stăm cinci minute doar cu noi, ȋn liniște. Mulți sunt uluiți – cum adică să stau cinci minute? Uite așa, să stai cinci minute, să vezi cum a fost ziua, ce te-a tulburat, ce te-a făcut fericit, ce ai de ȋnvățat, să ȋți dai răgaz să te cunoști pe tine, ca mai apoi să poți să treci, dacă vrei, la nivelul următor, la nivelul conștiinței, dacă ȋmi e per­mis. Pentru că e firesc să creștem la nivel de conștiință, ca să ajungem la acel vârf, care este iubirea. Ceea ce Dumnezeu ne-a lăsat ca ȋnvățătură este, cumva, misiunea fiecăruia dintre noi: iubirea pentru aproape ca pentru mine ȋnsumi. Cum spunea părintele Teofil Părăian: ȋn momentul ȋn care vrei să-ți faci ordine ȋn viață, mai ȋntâi trebuie să ȋți faci ordine ȋn minte. Ei bine, avem nevoie să ne facem o ­rân­­duială și o ordine ȋn mintea noastră, cu atât mai mult cu cât trăim o stare de anxietate, o stare depresivă și deznă­dăjduită, ȋn care tot mai mulți dintre noi, mai ales tinerii, cad. Avem o ex­plozie de stări de depresie la copii, ȋn jurul vârstei de 14 ani, cum nu a fost niciodată până acum. Se ȋntâmplă, cu siguranță, ceva rău ȋn viețile noas­tre. De asta sunt conștienți și cei care studiază neuroștiințe. Ei știu că acest creier cu care suntem dotați este un organ ȋntr-o permanentă schimbare, iar acum se ȋntâmplă ceva la nivelul lui funcțional, fiziologic. Pentru că sun­tem foarte mult cu ochii ȋn mediul digital, infor­mația care vine odată cu digitalizarea ne transformă și avem mare-mare ne­voie ȋn acest moment să nu lăsăm această tehno­logie să ne cunoască mai bine decât ne cunoaștem noi pe noi.

„Poate că și omul care privește o floare îl vede pe Dumnezeu”

– Cum ne putem apăra? Se vorbește deja des­pre o dependență instalată de ecrane și telefoane inteligente, similară cu dependența de droguri.

– Noi trăim ȋn această vreme, ȋn care nu ne putem debarasa de tehnologie. Suntem dependenți, nu putem să ne luăm din fața ecranelor și suntem cu toții prinși, ȋnsă putem să echilibrăm aceste lu­cruri, de exemplu, prin conectarea cu natura. Vedeți, poate că unii dintre noi nu merg la biserică dumi­nica, nu merg la Sfânta Liturghie, ȋnsă sunt oameni care Îl trăiesc pe Dumnezeu ȋn felul lor. Poate că și acel om, care merge ȋn natură și se uită la o floare, se uită la un apus, la un răsărit, la bătaia vântului ȋn crengile unui copac, se uită cum se mișcă frunzele, la toate acestea, când se uită cu uimire, tot pe Dum­nezeu Îl vede, de fapt, tot pe Dumnezeu Îl recu­noaște ȋn aceste forme. Avem nevoie cu toții – și asta am tot spus-o ȋn ultima peri­oadă – să redes­coperim locurile minunate, cu ver­deață, din jurul nostru, parcuri pe care poate nu le-am străbătut, să ne căutăm o pădure aproape de noi, să ne plimbăm și să ne conectăm cu natura. Asta este ceea ce reco­mand și eu, ceea ce și fac, de fapt, ca să nu mă de­sta­bilizez ȋn această lume ȋn care cu toții am simțit cumva că ne fuge pământul de sub picioare. Să echilibrăm tot ce ȋnseamnă tehnologie, digitalizare. Toate aceste lucruri au ne­voie să fie echilibrate de o plimbare ȋn natură, de admirația pe care o avem ȋn fața naturii și care ȋnseamnă, de fapt, recunoaș­terea lui Dumnezeu ȋn tot ce este ȋn jurul nostru, de mersul la biserică, de scufundarea în rugăciune…

„Așa cum avem nevoie de un doctor pentru corp, avem nevoie de un duhovnic pentru suflet”

– Doamnă Lavinia Bratu, sunteți omul cel mai potrivit să ne spună cum se împacă psihologia cu credința ortodoxă? Există și un conflict ȋntre ele?

– Personal, atunci când am ȋn fața mea un om care vine către mine și care ȋși pune nădejdea că aș putea să ȋl ghidez ȋn bine ȋn viața lui, de fiecare dată, eu mă rog la Dumnezeu să ȋmi arate calea, indiferent câte cursuri și câte cărți am citit. Eu așa am ȋnvățat să lucrez: să Îl pun pe Dumnezeu ȋnain­tea lucrării mele, și atunci, cumva, am nădejdea că încep un lucru, din capul locului, cu bine. Desigur, nu se ȋntâmplă asta cu toți colegii mei. Consilierea psihologică este un mod prin care anumite emoții din viața noastră pot fi ȋnțelese mai bine, anumite situații pe care le parcurgem pot fi integrate mai bine, ca să putem să ne vedem, împă­cați, de viața noastră. Însă, pe lângă consilierea psiholo­gică, eu cred că avem nevoie întotdeauna și de un părinte duhovnic pentru sufletul nos­tru. Așa cum avem un doc­tor pentru corp, un psiho­log pentru minte, e nevoie să avem și un duhovnic pentru suflet. Dacă mă ȋntrebați, eu așa văd lucrurile, așa le tră­iesc. Dacă e să mă gândesc la ce se ȋntâmplă, ȋn general, în psihologie, nu aș blama pe nimeni, pentru că mă gân­desc că noi, cu toții, am ră­tăcit cumva calea. Uneori ne place, nu ne dăm seama, să ne jucăm de-a Dum­nezeu. E foarte-foarte fină această consiliere psi­hologică, cu oamenii care vin către noi, și ar fi bine să ținem cont de faptul că mintea omului se ȋm­bolnăvește abia după ce inima și sufletul lui sunt afectate.

– Există o lipsă de credință, un gol de Dumne­zeu ȋn psihologie?

– Nu doar ȋn psihologie, simt că există un gol de Dumnezeu ȋntre noi, cu toții. Nu deznădăjduiesc și vreau să cred, ȋn continuare, în bunătatea omului, vreau să cred că ne putem ține de mână și putem merge cu toții, cumva, prin iubirea aceasta, a aproa­pelui, către Dumnezeu, ȋnsă suntem ȋncercați ȋn acest moment. Tot spunem: vai de mine, ce vremuri trăim! Cu iertare și ȋngăduință, dar vremurile sunt construite de oameni. Până să ne uităm la ce fac ceilalți și să-i judecăm, avem nevoie să vedem de noi. Înainte să mă uit la celălalt sau să dau vina pe vremuri și să arăt cu degetul că nu e bine, ar trebui să mă gândesc la ce fac eu. Din păcate, la un mo­ment dat, psihologul a luat cumva locul părintelui duhovnic. În același timp, aș vrea să adaug că poate și părinții duhovnici mireni din lumea de astăzi nu au acel har pe care ȋl au părinții duhovnici din mânăstiri, care sunt curați, pentru că se roagă mult și au un anumit duh cu care Dumnezeu ȋi ȋnzes­trează și cu care ne pot ȋndruma pe noi toți când mergem să cerem ajutor. Poate că preoții din orașe sunt și ei ispitiți de tot acest tumult și de toată această agita­ție ȋn care se trăiește as­tăzi, poate că au nevoie și dânșii să se apropie puțin de psihologie. Există as­tăzi o multitudine de cărți care ȋmbină partea de psihologie și psihoterapie cu sfaturile sfin­ților părinți. Până la urmă, tot ceea ce avem ȋn psihologie este lăsat ȋn cuvântul nostru ortodox de către sfinții părinți, numai că această căutare e destul de grea. Sunt sfinți – Sfântul Maxim Măr­turisitorul sau Evaghie Ponticul – care au niște lu­crări extraordinare. Sau, dacă vreți să citiți cea mai bună carte motivațională, luați Patericul Egiptean.

– Vă mărturisesc cu sinceritate că mă sur­prin­de la dumneavoastră felul în care vă „decla­rați” credința. Astăzi, mai ales în mediul acade­mic, prin­tre intelectuali, nu mai e la modă să vorbești des­pre credința ta. Ea trebuie ținută doar în se­cret…

– M-ați provocat ȋn mai multe feluri prin aceste cuvinte. Nu știu… M-am întrebat și eu la un moment dat: chiar trebuie mărturisită credința ȋn ziua de azi? Și m-am gândit că da, că acum e momentul cel mai bun pentru măr­tu­ri­sire. Vremu­rile ne ȋn­cearcă pe fie­care din­tre noi, ȋn­tr-un fel sau altul. Atunci când sun­tem ȋntr-un mo­ment de dez­­nădejde sau de cum­pănă sau poate de profundă du­rere ȋn viața noastră, avem șansa să ne re­con­si­derăm valorile. Pen­tru unii dintre noi, atunci există șansa de a ne ȋn­toarce spre cre­dință sau de a ne ȋntoarce măcar cu privirea către Dum­nezeu. Alteori, mai trebuie să mergem ȋnainte, să mai lovim un prag cu fruntea, cu capul, cum se spune, să cădem, și de acolo, de jos, din genunchi, să ne ridicăm și să năzuim cu privirea către Cer și să nu deznădăjduim.

La mine a fost un moment de cădere, un mo­ment de cumpănă, pentru a mă ȋntoarce, cumva, cu privirea către Dumnezeu. Părintele meu duhovnic de la Mânăstirea Oașa mă mai ȋntreabă, uneori, acum poate mai ȋngăduitor, dar mai demult, mai aspru: „Lavinia, tu chiar crezi că ai găsit calea către Dumnezeu?”. Și eu spun: „Da, sigur, am găsit-o, asta e, știu sigur ce am de făcut.” Iar el ȋmi spune: „Poate că ești doar la ȋnceput de drum și vezi dru­mul; să nu crezi neapărat că ai și pornit pe acel drum”. Și are mare dreptate. În neuroștiințe se vor­bește despre faptul că folosim din capacitatea creie­rului nostru undeva, sub 10%. Oare asta să nu ȋmi dea de gândit, că sunt limitată ȋn a cuprinde sau a percepe lumea sau viața după propria-mi minte? De aceea avem nevoie de credință. Să știți că am avut, la un moment dat, a­cest gând și ȋn fața stu­denților mei de la Me­dicină, din anul I, aco­lo unde predau, și ȋn fața oa­menilor care mă ȋn­so­țesc ȋn mediul vir­tual, ȋn social media: da, este un moment ȋn care am nevoie să ȋmi afirm credința. Așa cum spun că am scris un arti­col, că am scris o carte, am nevoie să spun și că L-am strigat pe Dumnezeu uneori și că Îl strig poate de prea puține ori și ar trebui să o fac mai des.

„De mână cu Maica Domnului”

– La final aș vrea să vă întreb ce mai face Dumnezeul din anii copilăriei, când spu­neați „Tatăl Nostru” în mi­reasmă de lămâiță?

– Dumnezeu este tot ace­lași ca și atunci când eram co­pil. Odată, acum vreo 20 de ani, când eram la facultate, am întâlnit o bătrână cu batic pe cap, care mi-a dat un sfat pen­tru toată viața. Eram ȋntr-o stație de troleibuz. M-a văzut și m-a ȋntrebat direct: „De ce ești ȋngândurată, maică?”. I-am spus că, uite, am de re­zol­vat o problemă și nu știu cum să fac, și atunci ea mi-a zis așa: „Maică, eu de câte ori sunt ȋncercată sau trebuie să mă duc undeva și nu știu cum să fac și mă frământ, iau ȋn mâna dreaptă mâna Maicii Domnului. Exact ca și cum aș ține de mână pe cine­va. Strâng tare și acolo e Maica Domnului. Așa să te duci și tu, ținând-o de mână pe Maica Domnului sau pe Mântuitorul Iisus Hristos, și să știi că oriunde ai merge și orice ai avea de făcut, vei izbândi”.

Conf. dr. LAVINIA BRATU (UMF „Victor Babeș”, Timișoara)

Sursă articol: Formula Aș