Cum ajunge sistemul nervos să creadă că supraviețuirea este identitatea ta

Seria „Întoarcerea la tine” — 3/10

În articolul anterior am ajuns într-un loc important al acestei întoarceri către noi: am înțeles că multe dintre lucrurile pe care astăzi le numim trăsături de caracter au putut începe, cândva, ca soluții. Am devenit puternici pentru că a fost nevoie să ducem, atenți la ceilalți pentru că era important să anticipăm, performanți pentru că reușita aducea recunoaștere sau siguranță, independenți pentru că a cere nu a fost întotdeauna ușor și poate foarte buni la control tocmai pentru că imprevizibilul ne-a costat cândva prea mult.

Rămâne însă o întrebare care mie mi se pare fascinantă: cum se face că o soluție pe care am învățat-o ajunge, după ani, să nu mai fie simțită ca soluție, ci ca identitate?

Cum ajunge omul să spună „eu sunt anxios”, „eu sunt controlant”, „eu sunt omul care trebuie să se descurce singur”, „eu nu pot să stau”, „eu trebuie să știu ce urmează”, fără să mai existe aproape niciun spațiu între ceea ce face automat și ceea ce crede că este?

Aici psihologia și biologia se întâlnesc într-un mod extraordinar de interesant, pentru că unele dintre răspunsurile pe care le repetăm suficient de mult pot deveni atât de rapide și de familiare, încât încetăm să le mai recunoaștem drept adaptări și începem să le trăim ca pe ceva ce ne definește.

Când spun, în titlul acestui articol, că sistemul nervos ajunge să „creadă”, folosesc, desigur, o metaforă. Sistemul nervos nu are convingeri în sensul în care le are persoana; poate însă învăța din experiență, iar ceea ce s-a repetat și a fost relevant pentru adaptare poate influența felul în care răspundem ulterior unor situații asemănătoare.

Cum ajunge această învățare să semene, după ani, cu „așa sunt eu”?

Aici începe povestea noastră.

Creierul nu așteaptă viitorul. Încearcă să îl anticipeze.

Multă vreme am vorbit despre creier într-un mod predominant reactiv: ceva se întâmplă în exterior, noi percepem, interpretăm și apoi răspundem. Neuroștiința contemporană descrie însă un sistem mult mai dinamic, în care reglarea organismului presupune și anticipare, iar experiențele anterioare contribuie la felul în care sunt procesate și interpretate informațiile prezente.

Conceptul de alostazie, introdus de Peter Sterling și Joseph Eyer, descrie tocmai această capacitate de reglare prin schimbare: organismul nu își păstrează echilibrul menținând toate variabilele neschimbate, ci ajustându-și activ funcționarea în raport cu cerințele anticipate ale mediului și ale propriului corp. Cercetările ulterioare, inclusiv cele dezvoltate de Lisa Feldman Barrett și colaboratorii săi, au apropiat această perspectivă de studiul interocepției — felul în care sistemul nervos reprezintă, integrează și reglează semnalele provenite din interiorul corpului.

În fiecare clipă, fără ca noi să avem acces conștient la cea mai mare parte a acestui proces, organismul reglează distribuția resurselor, activitatea cardiovasculară și respiratorie, procesele metabolice, atenția și disponibilitatea pentru acțiune, pregătindu-se pentru ceea ce urmează.

Iar pentru a face acest lucru are la dispoziție una dintre cele mai valoroase surse de informație pe care le posedă: experiența anterioară.

Ceea ce s-a întâmplat înainte contribuie la estimarea a ceea ce s-ar putea întâmpla din nou.

Și tocmai aici lucrurile devin foarte interesante pentru povestea identității noastre.

Trecutul poate deveni o ipoteză despre prezent

Dacă ai trăit mult timp într-un mediu în care trebuia să fii atent la dispoziția cuiva, sensibilitatea la schimbările subtile ale vocii, expresiei sau atmosferei poate deveni foarte bine exersată. Dacă greșeala a avut consecințe emoționale importante, anticiparea și controlul pot deveni modalități eficiente de protecție. Dacă apropierea a fost imprevizibilă, poți ajunge să urmărești foarte atent semnele unei posibile retrageri, iar dacă a cere a fost urmat prea des de dezamăgire, poate deveni mai simplu să nu mai ceri.

Organismul nu formulează toate acestea în propoziții, dar învață regularități, iar experiențele repetate contribuie la construirea așteptărilor cu care întâmpinăm situațiile viitoare.

De aceea, uneori, prezentul nostru nu este trăit numai prin ceea ce se întâmplă acum, ci și prin ceea ce experiența ne-a învățat că s-ar putea întâmpla.

Un om întârzie să răspundă la un mesaj și, pentru cineva, acesta este doar un mesaj la care încă nu s-a răspuns. Pentru altcineva, aceeași tăcere poate pune rapid în mișcare neliniștea, analiza conversației, căutarea unei greșeli, nevoia de reasigurare sau, dimpotrivă, retragerea preventivă.

Un superior spune „vreau să vorbim mâine” și cineva își continuă liniștit ziua, în timp ce altcineva începe să revizuiască mental tot ce a făcut în ultimele săptămâni. Cineva apropiat pare obosit și un om vede un om obosit, în timp ce altul începe aproape imediat să se întrebe: „Am făcut eu ceva?”

Situația prezentă poate fi aceeași.

Istoria din care o întâmpinăm nu este.

Poate că acesta este unul dintre lucrurile cele mai importante de înțeles: uneori nu răspundem numai la ceea ce se întâmplă, ci și la ceea ce organismul nostru a învățat, prin experiență, să considere posibil sau probabil.

Asta nu înseamnă că percepția noastră este „falsă” și nici că fiecare reacție intensă trebuie explicată prin copilărie. O asemenea concluzie ar simplifica tocmai ceea ce încercăm să înțelegem. Experiența prezentă se construiește la întâlnirea dintre informația actuală, starea corpului, context, istoria învățării și felul în care toate acestea sunt interpretate acum.

Trecutul participă la prezent. Dar nu este prezentul.

Familiar nu înseamnă întotdeauna sigur

Există aici un paradox care poate explica multe dintre alegerile noastre aparent greu de înțeles: omul nu se îndreaptă întotdeauna numai către ceea ce îi face bine; uneori rămâne și în ceea ce știe foarte bine să gestioneze.

Ceea ce este familiar are un avantaj important: presupune mai puțină noutate, iar un sistem care învață din regularități dispune deja de o istorie de răspuns pentru ceea ce cunoaște. Tocmai de aceea, fără să transformăm familiaritatea și siguranța în sinonime biologice, putem înțelege de ce unele moduri vechi de funcționare sunt atât de greu de abandonat chiar și atunci când știm, rațional, că nu ne mai sunt de folos.

Putem rămâne prea mult în anumite dinamici relaționale, putem recrea roluri pe care le cunoaștem foarte bine sau putem simți o stranie neliniște tocmai atunci când lucrurile devin liniștite. Nu pentru că „ne place suferința”, nu pentru că „ne sabotăm” în mod deliberat și nici pentru că organismul ar confunda mecanic familiaritatea cu siguranța, ci pentru că ceea ce am învățat și repetat îndelung dispune deja de o istorie de răspuns, în timp ce un mod nou de a funcționa trebuie construit prin experiență.

Pentru omul obișnuit să fie necesar, o relație în care nu trebuie să salveze pe nimeni poate părea stranie. Pentru cel care a trăit mult timp în alertă, liniștea poate avea nevoie de timp pentru a deveni locuibilă. Pentru omul care și-a construit o parte importantă a valorii personale prin performanță, o zi în care nu produce nimic poate aduce mai degrabă neliniște decât odihnă, iar pentru cel care a fost întotdeauna „cel puternic”, faptul de a primi grijă poate fi mult mai dificil decât faptul de a o oferi.

Și poate că aici merită să ne oprim puțin:

Uneori ceea ce numim confort nu este ceea ce ne face bine, ci ceea ce știm foarte bine cum să facem.

Iar ceea ce este sănătos, atunci când este nou, poate fi pentru o vreme mai puțin familiar decât vechea apărare.

Nu orice alarmă înseamnă că există un pericol acum

Aici este utilă o distincție pe care Joseph LeDoux a susținut-o insistent în cercetările sale asupra fricii și amenințării: sistemele cerebrale implicate în detectarea și răspunsul la amenințare nu trebuie confundate pur și simplu cu experiența conștientă pe care o numim frică. Cercetarea contemporană descrie procese distribuite și complexe, nu un singur „centru al fricii”, iar imaginea populară în care amigdala „produce frica” este mult prea simplă pentru ceea ce știm astăzi despre creier.

Distincția contează enorm în viața reală, pentru că ne ajută să înțelegem ceva ce altfel pare contradictoriu: pot să știu că sunt în siguranță și totuși organismul meu să mobilizeze un răspuns de protecție.

Pot să știu că omul din fața mea nu este omul din trecut și totuși să simt impulsul de a mă retrage; pot să știu că am voie să spun „nu” și totuși să apară vinovăția; pot să știu că o greșeală nu îmi anulează valoarea și totuși să simt nevoia urgentă de a o repara; pot să înțeleg foarte bine că nu trebuie să controlez totul și, cu toate acestea, incertitudinea să rămână greu de tolerat.

Nu pentru că organismul este defect și nici pentru că rațiunea „nu funcționează”, ci pentru că a înțelege ceva la nivel conștient și a modifica un răspuns bine învățat nu sunt același proces și nu se petrec întotdeauna în același ritm.

Mi se pare că aici se află o distincție de mare folos în viața de zi cu zi: putem învăța să ne ascultăm stările fără să le transformăm automat în verdicte despre realitate.

Faptul că simt pericol nu dovedește, singur, că există pericol. Faptul că simt vinovăție nu dovedește, singur, că am greșit. Faptul că simt nevoia să controlez nu înseamnă neapărat că lucrurile sunt, în realitate, scăpate de sub control.

Starea organismului este informație, dar informația are nevoie de context.

Când o reacție repetată primește numele de „eu”

Și acum ne putem întoarce la întrebarea cu care am început: cum ajunge o strategie de protecție să semene atât de mult cu identitatea încât să nu mai știm unde se termină una și unde începe cealaltă?

Probabil nu există un singur răspuns, dar repetiția și învățarea sunt, fără îndoială, o parte din poveste.

Dacă ani întregi intru într-o încăpere și primul lucru pe care îl fac este să citesc starea tuturor, pot ajunge să spun că „sunt foarte intuitiv”. Și poate chiar sunt, însă merită să mă întreb dacă această sensibilitate este numai un dar sau dacă, uneori, în ea se află și o vigilență pe care am exersat-o foarte mult.

Dacă nu cer aproape niciodată ajutor, pot spune că „sunt independent”. Independența mea poate fi reală, valoroasă și parte autentică din mine, dar pot să mă întreb în același timp dacă sunt capabil să depind sănătos de cineva atunci când am nevoie.

Dacă muncesc până la epuizare, pot spune că „sunt ambițios”, iar ambiția poate fi autentică, însă devine important să aflu dacă mă pot opri fără să simt că valoarea mea scade. Dacă organizez fiecare detaliu, pot spune că „sunt foarte responsabil”, ceea ce poate fi adevărat, dar întrebarea este dacă pot rămâne bine și atunci când nu controlez totul.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai fertile întrebări ale întregii serii:

Ce parte din ceea ce numesc personalitatea mea este alegere, ce parte ține de temperament și de felul meu de a fi, ce parte exprimă valorile mele și ce parte este o adaptare pe care am repetat-o atât de mult încât nu o mai recunosc drept adaptare?

Nu avem nevoie de un răspuns simplu. Nici nu ar fi adevărat.

Omul nu poate fi redus la istoria lui de apărare, după cum nu poate fi redus nici la creier, nici la temperament, nici la experiențele copilăriei. Biologia, temperamentul, dezvoltarea, relațiile, cultura, experiențele ulterioare, sensurile pe care le construim și alegerile pe care le facem se întâlnesc într-o arhitectură mult mai complexă.

Dar putem păstra o distincție esențială:

Automat nu înseamnă identitar.

Faptul că un răspuns apare primul nu înseamnă că el spune întregul adevăr despre cine sunt.

Între reacție și identitate există un spațiu

Pentru mine, aici se schimbă sensul întregului articol, pentru că toate aceste informații ar fi aproape inutile dacă ne-ar conduce la concluzia că suntem prizonierii sistemului nostru nervos, condamnați să repetăm ceea ce am învățat cândva.

Creierul și comportamentul continuă să se modifice prin experiență. Asta nu înseamnă că o experiență nouă șterge pur și simplu ceea ce a fost învățat înainte și nici că orice tipar poate fi schimbat doar prin voință. Înseamnă însă că prezentul poate aduce informații noi, iar experiențele repetate pot construi, treptat, și alte posibilități de răspuns.

De aceea, schimbarea profundă nu constă întotdeauna în a-i spune minții, încă o dată, că „nu are de ce să se teamă”. Uneori omul are nevoie să trăiască ceea ce până atunci știa doar intelectual.

Spun „nu” și relația rămâne. Cer și descopăr că nu sunt o povară. Greșesc și nu pierd iubirea. Nu controlez totul și lumea nu se destramă. Mă odihnesc și valoarea mea nu dispare. Las pe cineva să mă ajute și nu devin mai puțin puternic. Rămân într-o conversație dificilă și descopăr că dezacordul nu înseamnă abandon.

Nu o singură dată, ca într-o demonstrație spectaculoasă după care totul se schimbă, ci prin experiențe repetate, în contexte suficient de sigure și semnificative, astfel încât prezentul să înceapă să aducă informații pe care trecutul nu le conținea.

Poate că una dintre formele profunde ale schimbării nu este să ștergem vechea hartă, ci să îi permitem experienței prezente să ne arate că teritoriul s-a schimbat.

Poate că „așa sunt eu” este uneori o propoziție neterminată

Mi se pare că putem privi altfel multe lucruri din viața noastră dacă, de fiecare dată când spunem „așa sunt eu”, mai lăsăm puțin spațiu înainte de punct.

Sunt foarte independent... sau am învățat și că este mai sigur să nu depind de nimeni?

Sunt perfecționist... sau am învățat și că greșeala costă prea mult?

Trebuie să am totul sub control... sau incertitudinea a fost cândva foarte greu de dus?

Îi simt imediat pe ceilalți... sau a existat o vreme în care era important să îi citesc înainte să mă pot ocupa de mine?

Nu mă pot opri... sau liniștea mă pune uneori în contact cu ceva de care activitatea mă ține departe?

Nu toate răspunsurile vor duce spre trecut și nu fiecare trăsătură ascunde o rană. Ar fi la fel de simplist să patologizăm întreaga personalitate precum ar fi să ignorăm influența experienței asupra ei.

Dar uneori o întrebare bună deschide exact spațiul de care avem nevoie, pentru că, în clipa în care pot observa un răspuns automat fără să îl mai numesc imediat „eu”, apare o posibilitate nouă: pot verifica dacă ceea ce m-a protejat atunci îmi mai este necesar acum sau dacă, fără să îmi dau seama, a început să mă limiteze.

Și poate că aici începe libertatea despre care vorbeam în articolul anterior: nu într-un loc în care organismul nu mai reacționează niciodată și nici într-un om care a scăpat de toate apărările sale, ci în omul care își poate auzi reacția fără să îi ofere automat ultimul cuvânt despre cine este și despre ceea ce va face mai departe.

Pentru câteva minute de reflecție

În următoarele zile, încearcă să observi un singur lucru pe care îl spui frecvent despre tine folosind formula „eu sunt...” sau „eu nu pot...” și, fără să îl judeci și fără să încerci imediat să îl schimbi, urmărește când devine mai puternic, în prezența cui apare, ce încearcă să prevină și ce îți oferă.

Apoi schimbă puțin întrebarea. În loc de:

„De ce sunt așa?”

încearcă:

„Ce a învățat organismul meu că este util să facă aici?”

și apoi:

„Mai este adevărat și acum?”

Nu te grăbi să răspunzi. Poate că între aceste două întrebări există mai mult spațiu decât pare, pentru că una ne ajută să ne înțelegem istoria, iar cealaltă ne readuce în prezent.

Și uneori exact în acest spațiu începe întoarcerea la tine.

În articolul următor

Dacă organismul poate continua ani întregi să mobilizeze aceleași strategii prin care a învățat să facă față vieții, apare o întrebare pe care nu o mai putem lăsa deoparte: care este prețul biologic al unei adaptări menținute prea mult timp?

Ce se întâmplă atunci când omul continuă să fie puternic după ce este obosit, disponibil după ce resursele lui s-au subțiat, vigilent atunci când ar putea să se odihnească și adaptat chiar și atunci când ceva din el începe să spună că nu mai poate?

În articolul următor vom merge către corp, către costul adaptării prelungite și către felul în care biologia poate începe să facă vizibil ceea ce omul a reușit multă vreme să compenseze.

Întoarcerea la tine — 4/10

**De ce corpul refuză măștile pe termen lung**

Repere științifice

• Sterling, P. (2014). Homeostasis vs Allostasis: Implications for Brain Function and Mental Disorders. JAMA Psychiatry, 71(10), 1192–1193.
• Barrett, L. F., & Simmons, W. K. (2015). Interoceptive Predictions in the Brain. Nature Reviews Neuroscience, 16, 419–429.
• Kleckner, I. R., Zhang, J., Touroutoglou, A., et al. (2017). Evidence for a Large-Scale Brain System Supporting Allostasis and Interoception in Humans. Nature Human Behaviour, 1, 0069.
• LeDoux, J. E., & Pine, D. S. (2016). Using Neuroscience to Help Understand Fear and Anxiety: A Two-System Framework. American Journal of Psychiatry, 173(11), 1083–1093.
• Koban, L., Gianaros, P. J., Kober, H., & Wager, T. D. (2021). The Self in Context: Brain Systems Linking Mental and Physical Health. Nature Reviews Neuroscience, 22, 309–322.