De ce corpul refuză măștile pe termen lung

Seria „Întoarcerea la tine” — 4/10

Există oameni care par să se descurce în orice împrejurare. Sunt disponibili, competenți, atenți la ceilalți și își îndeplinesc responsabilitățile chiar și atunci când resursele lor sunt aproape epuizate. Din exterior, viața lor poate părea bine organizată. Din interior, însă, uneori fiecare zi presupune un efort pe care nimeni nu îl vede.

În articolele anterioare ale seriei am explorat cum se formează strategiile de protecție și cum răspunsurile învățate pot ajunge să semene cu identitatea. Acum vreau să ne uităm la o consecință mai puțin vizibilă: ce se întâmplă când felul în care ne prezentăm în lume devine atât de rigid, încât nu ne mai permite să răspundem propriilor nevoi?

O strategie de adaptare devine o limitare atunci când încetăm să o mai alegem și începem să o repetăm automat, indiferent de context.

Rolurile sunt necesare. Rigiditatea lor ne poate costa.

Fiecare dintre noi își adaptează comportamentul la situație. Nu vorbim la fel într-o ședință profesională și într-o conversație cu un prieten, nu exprimăm orice emoție în orice moment și nu spunem întotdeauna tot ce gândim. Aceasta este o parte firească a vieții sociale, nu o dovadă de lipsă de autenticitate.

Ceea ce numim metaforic „mască” poate include gestionarea impresiei lăsate celorlalți, inhibarea expresiei emoționale sau respectarea unor reguli personale foarte stricte. Aceste procese nu sunt identice și nu sunt, prin ele însele, nesănătoase. Contează cât de flexibile rămân și ce efecte au asupra vieții noastre.

Să fii responsabil este o resursă. Să simți că nu ai voie niciodată să lași o responsabilitate altcuiva poate deveni o povară. Să fii atent la nevoile celor apropiați este valoros. Să consideri că nevoile tale trebuie întotdeauna amânate poate afecta echilibrul relațiilor.

Diferența se vede uneori într-o întrebare foarte simplă: pot să procedez și altfel, atunci când situația o cere, fără să mă simt vinovat sau lipsit de valoare?

Când o calitate devine o obligație interioară

Să ne imaginăm o femeie de 46 de ani, apreciată profesional, implicată în familie și obișnuită să găsească soluții pentru ceilalți. Este persoana pe care toată lumea se bazează. Rareori refuză o solicitare, își amână odihna și verifică de mai multe ori dacă lucrurile sunt făcute bine.

În ultima vreme observă că este obosită, că adoarme greu și că reacționează cu iritare la lucruri care înainte păreau ușor de gestionat. Asemenea manifestări pot avea cauze medicale, psihologice sau contextuale multiple și merită evaluate corespunzător; nu putem deduce cauza lor dintr-o poveste de viață.

Dar, explorând felul în care își organizează zilele, descoperă ceva important: îi este mai greu să ceară ajutor decât să îndeplinească încă o sarcină. Când se gândește să refuze, apare imediat gândul: „O să creadă că nu sunt în stare.”

Acesta este un exemplu ipotetic, dar situația ilustrează o distincție clinică utilă. Volumul responsabilităților poate fi mare, însă la el se adaugă uneori o regulă personală rigidă: „Trebuie să mă descurc singură, altfel valorez mai puțin.”

Uneori, ceea ce ne epuizează nu este numai ceea ce facem, ci și condițiile interioare pe care ni le impunem pentru a considera că am făcut suficient.

Schimbarea nu cere să renunțăm la competență sau la generozitate, ci să putem folosi aceste calități fără ca ele să devină singurele moduri în care ne permitem să existăm în relație cu ceilalți.

Ce înseamnă să îți controlezi permanent expresia emoțională

Cercetările despre reglarea emoțională fac o distincție importantă între experiența unei emoții și exprimarea ei. Putem să nu arătăm ceea ce simțim, fără ca emoția să dispară.

James Gross și Oliver John au studiat, între altele, diferențele dintre reevaluarea cognitivă și suprimarea expresiei emoționale. Rezultatele cercetărilor lor arată că utilizarea obișnuită a suprimării poate fi asociată cu o stare de bine mai redusă și cu dificultăți în relații, deși efectele diferă în funcție de persoană și de context.

De aceea, îmi pare important să facem diferența dintre a alege să păstrăm o emoție pentru noi și a simți că nu avem niciodată voie să o exprimăm.

Poți să rămâi calm într-o discuție dificilă pentru că ai ales să asculți înainte de a răspunde. Dar poți să rămâi la fel de calm și pentru că te temi atât de mult de dezacord, încât îți inhibi automat orice reacție. Comportamentul vizibil este asemănător; procesele psihologice și consecințele pot fi diferite.

Corpul participă la aceste experiențe prin modificări ale activării fiziologice, ale respirației, ritmului cardiac și tensiunii musculare. În condiții de stres persistent, solicitările repetate pot contribui la ceea ce literatura de specialitate descrie prin conceptele de alostazie și încărcare alostatică.

Aceasta nu înseamnă că fiecare durere, tulburare de somn sau stare de oboseală ar fi semnul unei emoții reprimate. Înseamnă că experiența psihologică și funcționarea fiziologică sunt interconectate, iar solicitările prelungite merită înțelese în ansamblul lor, fără a exclude evaluarea medicală.

Corpul nu „demască” omul. Dar nici efortul psihologic repetat nu se desfășoară în afara corpului.

Autenticitatea are nevoie de flexibilitate, nu de impulsivitate

Se vorbește mult despre a fi autentic, uneori ca și cum aceasta ar însemna să exprimăm imediat tot ceea ce simțim și să renunțăm la orice compromis. În realitate, relațiile sănătoase presupun și reglare emoțională, respectarea limitelor celuilalt și discernământ.

Autenticitatea poate însemna să recunoști că ești supărat, fără să îți descarci furia asupra altcuiva. Să accepți o responsabilitate pentru că este importantă pentru tine, nu doar pentru că te temi să dezamăgești. Să oferi ajutor, dar să poți spune și când nu mai ai resurse.

În literatura psihologică, flexibilitatea psihologică descrie, în sens larg, capacitatea de a răspunde adaptativ la cerințele situației, ținând cont de experiența prezentă și de obiectivele și valorile personale. Nu este vorba despre a face mereu ceea ce ne este confortabil, ci despre a avea posibilitatea de a alege un răspuns potrivit, în loc să repetăm automat unul familiar.

Uneori, această libertate începe printr-o pauză înaintea unui „da”. Alteori, printr-o conversație în care spunem pentru prima dată „am nevoie de ajutor” sau „astăzi nu pot”.

Nu orice relație oferă aceeași siguranță pentru exprimarea nevoilor. Acolo unde există constrângere, abuz sau risc real, protecția personală și sprijinul adecvat au prioritate față de experimentarea unor răspunsuri noi.

Un exercițiu de observare: ce aleg și ce repet?

Te invit să te gândești la un comportament pentru care ești apreciat, dar care, în anumite situații, te obosește. Poate ești cel care rezolvă tot, cel care evită conflictul sau cel care nu își permite să greșească.

În loc să încerci să schimbi imediat comportamentul, observă-l timp de câteva zile și răspunde, în scris, la patru întrebări:

1. În ce situații apare cel mai des? În prezența anumitor persoane, în momente de incertitudine sau când anticipez o evaluare?
2. Ce încerc să obțin sau să evit? Aprobare, liniște, predictibilitate, un conflict sau sentimentul de a nu fi suficient?
3. Ce efect are asupra mea? Ce câștig și ce costuri observ, în relații, în timpul meu, în odihnă sau în starea emoțională?
4. Ce alternativă mică și realistă aș putea încerca? Să cer timp de gândire, să exprim o preferință, să accept ajutor sau să stabilesc o limită potrivită situației.

Scopul nu este să descoperi o explicație ascunsă pentru fiecare reacție, ci să faci vizibil un tipar și să observi dacă ai mai multe posibilități de răspuns decât cele pe care le folosești în mod obișnuit.

Poate vei descoperi că unele comportamente te reprezintă și merită păstrate. Altele îți sunt încă utile, dar numai în anumite împrejurări. Iar câteva au rămas atât de automate, încât nici nu te-ai mai întrebat dacă le-ai alege astăzi.

Întoarcerea la tine, dincolo de rolurile pe care le îndeplinești

Mă interesează mult această diferență dintre ceea ce putem face și ceea ce simțim că suntem obligați să facem. Ea schimbă felul în care privim responsabilitatea, performanța, disponibilitatea și chiar grija față de ceilalți.

Putem rămâne oameni implicați și atenți, fără să ne evaluăm valoarea exclusiv prin cât oferim. Putem continua să avem standarde, fără să transformăm orice greșeală într-un verdict despre propria persoană. Putem avea grijă de relații și, în același timp, să acordăm loc nevoilor noastre.

Întoarcerea la tine nu presupune descoperirea unei personalități pure, ascunse sub rolurile sociale. Presupune o cunoaștere mai bună a propriilor tipare și dezvoltarea capacității de a răspunde mai flexibil, în acord cu realitatea prezentă și cu valorile personale.

Și totuși, înțelegerea unui tipar nu îl schimbă întotdeauna imediat. Putem ști că avem dreptul să refuzăm și să simțim în continuare vinovăție. Putem recunoaște că o reacție este disproporționată și totuși să o repetăm.

De ce se întâmplă asta? Pentru că o parte dintre învățările noastre emoționale și comportamentale pot influența răspunsurile prezente fără să fie însoțite de amintiri conștiente sau de explicații formulate în cuvinte.

Aceasta va fi tema următorului articol din seria „Întoarcerea la tine”: „Memoria implicită – locul unde copilul din noi nu a plecat niciodată”.

Repere științifice

• Gross, J. J. (1998). The emerging field of emotion regulation: An integrative review. Review of General Psychology, 2(3), 271–299.
• Gross, J. J., & John, O. P. (2003). Individual differences in two emotion regulation processes: Implications for affect, relationships, and well-being. Journal of Personality and Social Psychology, 85(2), 348–362.
• McEwen, B. S. (1998). Protective and damaging effects of stress mediators. New England Journal of Medicine, 338, 171–179.
• Kashdan, T. B., & Rottenberg, J. (2010). Psychological flexibility as a fundamental aspect of health. Clinical Psychology Review, 30(7), 865–878.
• Wood, W., & Rünger, D. (2016). Psychology of habit. Annual Review of Psychology, 67, 289–314.

Photo credit: https://pixabay.com/ro/