Despre ADOLESCENȚII, pentru PĂRINȚI

„Nu sunt ceea ce mi-aș dori să fiu, nu sunt ceea ce voi fi, dar nici nu mai sunt ceea ce am fost…”

Aceasta este, poate, cea mai sinceră și profundă descriere a stării interioare a adolescentului, pentru că el trăiește într-un spațiu de tranziție continuă, în care tot ceea ce a fost până acum începe să fie pus sub semnul întrebării, iar ceea ce urmează să devină nu este încă suficient de clar conturat, iar peste toate acestea se așază și o creștere corporală rapidă, însoțită de maturizarea sexuală, care vine cu intensitate, cu confuzie și cu o energie greu de gestionat uneori chiar și pentru el.

În această perioadă, adolescentul nu mai este copil, dar nici adult nu este, iar acest „între” creează tensiune, neliniște, căutare și, uneori, comportamente care par greu de înțeles din exterior, dar care, în interiorul lui, sunt încercări reale de a se descoperi.

Ce caută, de fapt, adolescentul?

Adolescentul caută autonomie, iar această autonomie începe să fie negociată, testată, uneori revendicată cu forță, pentru că el simte nevoia de a decide, de a avea propriul spațiu, propriile alegeri, propriul drum, chiar dacă nu este încă pregătit complet pentru consecințele acestora.

Caută noutatea, pentru că experiența nouă devine o recompensă în sine, uneori mai valoroasă decât o experiență cunoscută și sigură, iar această atracție pentru nou explică multe dintre comportamentele sale, inclusiv dorința de explorare, de risc sau de ieșire din tiparele familiei.

Și, poate cel mai profund dintre toate, caută identitatea, adică răspunsul la întrebarea „cine sunt eu?”, iar acest proces presupune integrarea tuturor identificărilor anterioare cu ceea ce este acum, într-un sentiment de continuitate, într-un contur personal, care să-i ofere stabilitate.

În același timp, apare o preocupare accentuată pentru felul în care este văzut de ceilalți, pentru imaginea sa socială, pentru validare, iar atunci când acest proces este perturbat, apare confuzia de rol, care poate afecta stabilirea unei identități ocupaționale, de gen, de profil sau sociale.

Așa cum spune Erik Erikson, această perioadă se traduce prin conflictul dintre claritate și confuzia rolului, prin căutarea anturajului și prin nevoia de poziționare față de valorile familiei, ceea ce înseamnă că opoziția, întrebările și chiar distanțarea nu sunt neapărat semne de pierdere, ci etape ale construcției.

Ce se întâmplă în creierul adolescentului?

Din punct de vedere neurofiziologic, adolescentul trăiește un dezechilibru real, în care cortexul prefrontal, responsabil cu controlul și inhibarea cognitivă, nu este încă pe deplin dezvoltat, proces care continuă până în jurul vârstei de 20–25 de ani, în timp ce nucleul accumbens, implicat în recompensă și dependență, este mult mai activ, iar sistemul limbic, responsabil de emoții, motivație și excitare emoțională, funcționează intens.

Se adaugă procesul de „synaptic pruning”, adică reorganizarea profundă a conexiunilor neuronale, ceea ce înseamnă că adolescentul nu doar că simte diferit, dar și gândește diferit, într-un creier aflat în reconstrucție.

Astfel, sistemul socio-emoțional este mai matur decât partea care ar trebui să suprime impulsurile, iar de aici apar dificultăți în înțelegerea de sine, instabilitate emoțională, dificultăți în controlul impulsurilor, sensibilitate crescută la stres și la dificultățile de adaptare, atracția pentru noutate, tendința către comportamente de risc și o atenție foarte mare acordată anturajului.

Recomandare: The Teenage Brain – Frances E. Jensen

Și noi, ca părinți? Unde ne așezăm?

În acest context, rolul părintelui devine esențial, iar felul în care ne poziționăm face diferența dintre apropiere și distanță, dintre încredere și ruptură.

Există stiluri parentale diferite – autoritar, permisiv, indiferent, democratic, la care putem adăuga stilul antrenor – însă, dincolo de etichete, întrebarea reală rămâne: cum sunt eu, astăzi, pentru copilul meu adolescent?

Pentru că, în această etapă, îmbunătățirea climatului emoțional al familiei devine fundamentală, iar cercetările arată că atunci când climatul este pozitiv, comunicarea parentală are un efect direct asupra funcționării psihosociale a adolescenților, iar cei care trec prin dificultăți emoționale comunică mai deschis atunci când se simt în siguranță.

Cum avem nevoie să fim?

Avem nevoie să fim calmi, răbdători, să nu cicălim, să nu facem observații constante, să fim rezilienți și să avem o atenție vigilentă, dar echilibrată, în care verificăm, dar nu controlăm excesiv.

„Spune-i că e adolescent, apreciază ce face precum un adolescent.”

Pentru că, de multe ori, cantitatea lor de încăpățânare este direct proporțională cu capacitatea noastră de a rămâne ancorați, echilibrați, disponibili.

Cum comunicăm?

Comunicarea devine instrumentul central al relației și are nevoie de claritate, de reglare emoțională, de prezență reală, de contact vizual, de apropiere, de o voce calmă, rară, uneori chiar de tăcere conștientă, iar feedback-ul are nevoie să fie descriptiv, nu critic, pentru a nu răni, ci pentru a ghida.

Recomandare: How to Talk So Teens Will Listen – Adele Faber

Concret, ce avem de făcut?

Avem nevoie să creăm cât mai multe experiențe pozitive, astfel încât adolescentul să își dorească să revină acasă, cu drag, iar acest lucru nu ține de reguli, ci de atmosferă.

Climatul emoțional este totul.

Și, dincolo de toate, este important să ne întrebăm: Sunt capabil/ă de mai multe roluri?Astăzi, ce rol trebuie să joc pentru adolescentul meu?Am dispoziția, răbdarea și tactul necesar?

Ce este familia, de fapt?

Un cămin liniștit, lipsit de presiunea unor așteptări mari, plin de dragoste și înțelegere, este singura moștenire reală pe care o putem oferi.

Familia nu este un loc pentru performanță.Familia este pentru dragoste, odihnă și vindecare.

Unde se rupe, de fapt, relația?

La început, iubirea este maximă. Îți amintești cum îți priveai copilul în primele luni de viață? Era doar iubire, fără condiții, fără cerințe.

Apoi, treptat, această iubire necondiționată se transformă în iubire condiționată, pentru că intervine nevoia de educație, de corectare, de formare, iar fără să ne dăm seama, începem să reducem exact ceea ce era fundamentul relației.

Copiii sunt iubiți necondiționat până la o anumită vârstă, după care, din dorința de a-i educa, începem să le oferim iubire în deficit, iar la adolescență, când nevoia lor de iubire este poate mai mare ca oricând, ei nu o mai simt.

Consecințele acestei rupturi

Relația părinte–copil se deteriorează, critica, exigența și severitatea reduc dragostea și stima de sine, iar adolescentul începe să caute în exterior ceea ce nu mai găsește în interiorul familiei.

Astfel, adultul de mai târziu va căuta iubirea în relații, în prieteni, în societate, în muncă, fără să găsească aceeași împlinire ca în relația primară, ceea ce poate duce la relații nesănătoase, la dezechilibre emoționale și chiar la pierderea propriei identități.

Copilul a fost furat de societate.

Și atunci… ce avem de făcut?

Să ne întoarcem la iubire.

Să oferim acea dragoste de care au nevoie, pentru ca ei să nu fie nevoiți să o caute în lume, înlocuind-o cu lucruri care nu îi vor împlini niciodată. Pentru că, poate, adevărul cel mai important este acesta: am devenit prea obsedați de educație și am neglijat dragostea necondiționată.

Iar un adolescent are nevoie, în primul rând, să fie iubit, nu corectat.

Psih. Lavinia M. Bratu