Dincolo de comparație

Am scris articolul plecând de la aceste cuvinte ajunse in reflecția mea zilele trecute: Învață să te bucuri fără să te măsori cu nimeni. Și am căutat un citat legat de asta. Iată ce mi-a ieșit în cale? Ce spui despre el?

„Mândria este întotdeauna competitivă.” — C.S. Lewis

Una dintre lecțiile pe care mi-a fost cel mai greu să le înțeleg și, mai ales, să le integrez în felul meu de a trăi a fost aceasta: învață să te bucuri fără să te măsori cu nimeni.

Poate tocmai pentru că, multă vreme, comparația mi-a fost de folos și ar fi nedrept să privesc astăzi în urmă și să spun că nu a avut un rol important în devenirea mea. Sunt, sau poate ar fi mai corect să spun că am fost foarte multă vreme, un om orientat către performanță, obișnuit să muncească, să învețe, să caute să facă lucrurile cât mai bine, să privească ceea ce fac ceilalți și să se întrebe aproape instinctiv dacă poate merge puțin mai departe, dacă poate înțelege mai mult, dacă poate construi mai bine.

Pentru un asemenea om, comparația poate fi un combustibil extraordinar. Te mobilizează, îți ridică standardele, îți arată posibilități pe care poate nu le-ai fi văzut singur și scoate uneori din tine resurse despre care nici măcar nu știai că există. Vezi un om care reușește și înțelegi că se poate, vezi o muncă bine făcută și vrei să înveți din ea, întâlnești excelența și aceasta te provoacă să descoperi ce mai există și în tine.

Am crescut mult așa și probabil că o parte dintre lucrurile pe care le-am construit în viața mea poartă și amprenta acestui mecanism, a acestei priviri care nu rămânea doar asupra drumului meu, ci verifica, din când în când, și unde sunt ceilalți.

Numai că există un moment în care începi să înțelegi că același combustibil care te-a dus departe te poate și consuma, pentru că, aproape fără să observi, nu te mai compari doar pentru a învăța sau pentru a crește, ci începi să folosești comparația pentru ceva mult mai profund: pentru a afla cât valorezi.

Și de aici lucrurile se schimbă.

Reușita celuilalt nu mai rămâne doar reușita lui, ci devine, într-un mod foarte subtil, o informație despre tine. Dacă el a ajuns mai departe, poate că tu ai rămas în urmă; dacă ea este mai apreciată, poate că tu nu ai făcut suficient; dacă cineva reușește într-un loc în care tu încă încerci, bucuria sinceră pentru acel om se poate amesteca, aproape fără să vrei, cu o neliniște legată de propria ta viață.

Iar dacă avem curajul să mergem puțin mai adânc, în spatele multora dintre aceste comparații putem găsi o întrebare care nu mai are aproape nimic de-a face cu celălalt:

Sunt suficientă?

Cred că aceasta a fost, pentru mine, partea cea mai greu de văzut. Comparația nu era doar despre ambiție, despre competiție sau despre dorința de a evolua, ci atingea un loc mult mai sensibil, acela în care performanța și valoarea personală ajunseseră, fără să-mi dau seama, prea aproape una de cealaltă.

Când performanța devine o măsură a propriei valori

Oamenii performanți cunosc bine acest mecanism. Înveți, uneori foarte devreme, că a face bine aduce ceva important: apreciere, recunoaștere, validare, sentimentul că ai un loc între ceilalți, că ești văzut și că ceea ce faci contează. Și atunci devii foarte bun la a face.

Muncești, înveți, te disciplinezi, reziști, te ridici, mai încerci o dată, îți depășești limitele, iar lumea, de cele mai multe ori, te răsplătește pentru toate acestea, ceea ce întărește și mai mult ideea că aici trebuie să continui să investești.

Numai că, după suficient de mulți ani trăiți astfel, poate deveni tot mai greu să vezi unde se termină ceea ce faci și unde începe ceea ce ești, iar întrebarea care apare la un moment dat poate fi profund incomodă:

Cine sunt eu atunci când nu mai trebuie să demonstrez nimic?

Există etape ale vieții în care progresul nu mai înseamnă neapărat să urci încă o treaptă, să obții încă ceva sau să confirmi încă o dată ceea ce poți, ci să ai curajul să te întorci spre tine și să privești cu sinceritate ce ai construit din dorință autentică și ce ai construit pentru că, undeva în tine, exista nevoia de a demonstra că ești suficient.

Iar răspunsul nu este întotdeauna confortabil, pentru că putem descoperi că unele dintre lucrurile de care suntem foarte mândri s-au născut și din teamă, că o parte din disciplina noastră a fost hrănită și de neliniște, că unele victorii au venit cu prea multă oboseală sau că am ajuns în locuri în care ne-am dorit enorm să ajungem și, odată ajunși acolo, nu am simțit ceea ce credeam că vom simți.

Poate pentru că performanța poate confirma ceea ce facem, însă nu poate răspunde definitiv la întrebarea cât valorăm.

Și atunci avem nevoie de următoarea reușită. Și apoi de următoarea.

Nu pentru că ar fi ceva greșit în a ne dori mai mult de la noi, ci pentru că niciun „mai mult” exterior nu poate liniști definitiv un „nu sunt suficient” interior.

Uneori corpul înțelege înaintea noastră

Mai există însă o dimensiune a acestei povești despre care cred că merită să vorbim, pentru că omul nu trăiește performanța doar cu mintea, iar corpul participă la tot ceea ce construim, la ritmul pe care ni-l impunem și la felul în care ne mobilizăm ani întregi pentru a merge înainte.

Uneori corpul înțelege înaintea minții că vechiul combustibil nu mai poate fi susținut: apar oboseala care nu mai dispare atât de ușor, tensiunea persistentă, dificultatea de a încetini, somnul care nu mai regenerează suficient sau senzația că repausul nu mai reușește să repare ritmul în care trăim, ca și cum biologia însăși ar cere o schimbare cu mult înainte ca identitatea noastră să fie pregătită să o accepte. Stresul prelungit poate fi însoțit de tensiune musculară, tulburări ale somnului și oboseală, ceea ce face cu atât mai importantă această atenție acordată semnalelor corpului.

Cred că este unul dintre motivele pentru care schimbarea devine atât de dificilă: mintea spune încă „mai pot”, identitatea spune „așa am funcționat întotdeauna”, iar corpul începe, discret, să spună că prețul a devenit prea mare.

Și poate că maturizarea începe uneori exact aici, în momentul în care încetăm să ne întrebăm numai cât mai putem duce și începem să ne întrebăm dacă felul în care ducem este încă potrivit pentru noi.

Ce se întâmplă când renunțăm la vechiul combustibil?

Aici începe, cred, partea cu adevărat dificilă, despre care vorbim mult prea puțin, pentru că renunțarea la comparație, atunci când comparația te-a ajutat ani întregi să înaintezi, nu este doar o experiență eliberatoare. Poate fi și destabilizatoare.

Dacă nu mă mai uit la ceilalți, cum voi ști că fac suficient? Dacă nu mai vreau să ajung înaintea nimănui, ce mă va determina să merg înainte? Dacă nu mai transform nemulțumirea în combustibil, nu cumva voi deveni mai puțin ambițioasă, mai puțin disciplinată, poate chiar mai puțin performantă?

Cred că mulți dintre cei obișnuiți să performeze cunosc, într-o formă sau alta, această teamă, pentru că am asociat atât de mult exigența cu evoluția, încât blândețea față de noi poate părea suspectă, mulțumirea poate semăna cu stagnarea, iar ideea de „suficient” poate suna aproape ca o renunțare.

Astăzi încep să cred că lucrurile pot sta exact invers și că una dintre marile maturizări ale unui om este să descopere ce mai poate crește în el atunci când nu mai este împins de sentimentul insuficienței.

Ce aleg atunci când nu mai trebuie să demonstrez?

Ce construiesc dacă nimeni nu mă vede?

Ce îmi doresc dacă nimeni nu mă aplaudă?

În ce direcție merg atunci când nu mai am pe cine să depășesc?

Răspunsurile la aceste întrebări mi se par astăzi mult mai interesante decât orice clasament, pentru că ele ne apropie de ceva ce performanța, singură, nu ne poate oferi: discernământul de a ști ce ni se potrivește.

Nu tot ceea ce admir trebuie să devină al meu

Poate aceasta este una dintre cele mai importante schimbări pe care le simt astăzi: încerc să mă uit la oameni altfel, să caut în ei resursele, frumusețea, inteligența și lucrurile pe care le-au construit fără să le transform imediat într-o măsurătoare a propriei mele vieți.

Pot întâlni o femeie extraordinară și mă pot bucura de ceea ce este fără să mă întreb ce are ea și îmi lipsește mie. Pot admira inteligența unui om fără ca inteligența lui să o micșoreze pe a mea, pot privi o carieră impresionantă fără să simt că ar fi trebuit să construiesc același lucru și pot recunoaște frumusețea unei vieți fără să-mi doresc să o trăiesc.

Pentru că nu tot ceea ce admir trebuie să devină al meu.

Uneori este suficient să pot spune, cu toată sinceritatea: Este frumos ceea ce ai construit. Mă bucur pentru tine. Dar nu este drumul meu.

Mi se pare că aici începe una dintre marile libertăți ale maturității, pentru că, atunci când nu ne mai organizăm viața în raport cu viețile celorlalți, putem începe să distingem mai clar ceea ce ni se potrivește de ceea ce doar arată bine din exterior.

Comparația nu ne conduce doar către tristețe și către sentimentul că nu suntem suficienți. Uneori ne conduce către drumuri care nu sunt ale noastre, iar aceasta mi se pare una dintre consecințele ei cele mai subtile. Putem investi ani întregi devenind foarte buni la lucruri pe care poate nu le-am fi ales niciodată dacă am fi avut suficientă liniște interioară pentru a ne întreba ce ne dorim cu adevărat, putem urmări forme de succes care aparțin altora, putem grăbi etape pentru că ceilalți par să fi ajuns deja undeva și putem pierde, în tot acest zgomot al măsurătorii, contactul cu propriul nostru ritm.

Poate că maturizarea înseamnă și să învățăm să admirăm fără să imităm, să ne inspirăm fără să ne diminuăm și să lăsăm viața celuilalt să ne arate că există posibilități, fără să presupunem că toate acele posibilități trebuie să devină ale noastre.

Bucuria nu are nevoie de clasament

În ultima vreme mă gândesc tot mai mult că bucuria și comparația locuiesc greu în același spațiu interior, pentru că bucuria ne cere să fim aici, în timp ce comparația ne mută aproape întotdeauna în altă parte.

Bucuria ne lasă să vedem ceea ce există, în timp ce comparația întreabă imediat dacă este suficient; bucuria ne permite să recunoaștem ceea ce am construit, în timp ce comparația caută aproape reflex cine a construit mai mult; bucuria poate spune pur și simplu „ce frumos”, fără ca în secunda următoare să apară întrebarea „dar eu?”.

Poate că tocmai aceasta este una dintre practicile pe care încerc să le învăț acum: să las lucrurile frumoase să fie frumoase fără să le transform în măsurători, să las reușita unui om să rămână reușita lui, să mă bucur de resursele pe care le descopăr în ceilalți și, în același timp, să mă întorc spre mine pentru a vedea ceea ce există aici, poate mai puțin spectaculos, poate diferit, dar al meu.

Frumusețea altuia nu o anulează pe a mea, inteligența lui nu mă face mai puțin inteligentă, reușita lui nu spune că eu am eșuat, iar ritmul în care un alt om își construiește viața nu poate deveni măsura ritmului în care trebuie să mi-o construiesc eu.

Există loc pentru toate aceste diferențe și poate chiar acesta este unul dintre lucrurile frumoase ale întâlnirii dintre oameni: să putem vedea ceea ce este valoros în celălalt fără să simțim că, pentru ca el să fie mai mult, noi trebuie să fim mai puțin.

Astăzi îmi doresc tot mai puțin competiția și tot mai mult această formă de întâlnire.

Să pot vedea resursele unui om și să mă bucur de ele, să pot vedea resursele mele și să le cultiv, să învăț de la ceilalți fără să încerc să devin ceilalți și să continui să cresc fără să am nevoie ca cineva să rămână în urma mea pentru a ști că eu am mers înainte.

Un exercițiu pentru oamenii obișnuiți să performeze

Data viitoare când reușita cuiva produce în tine acel disconfort pe care uneori îl recunoaștem atât de greu, înainte să te judeci pentru ceea ce simți și înainte să transformi imediat disconfortul în ambiție, încearcă să rămâi puțin acolo și să observi ce anume s-a activat în tine.

Ce anume din mine s-a simțit amenințat de reușita acestui om?

Apoi mergi puțin mai departe:

Ce cred că spune succesul lui despre mine?

Poate că răspunsul va fi că ai rămas în urmă, că nu faci suficient, că ar fi trebuit să fii deja acolo, că nu ești atât de bun pe cât credeai sau că timpul trece și ceilalți par să înainteze mai repede.

Iar după ce ai găsit acel răspuns, încearcă o întrebare și mai dificilă:

Dacă aș ști, fără nicio îndoială, că sunt suficient, mi-aș mai dori ceea ce are acest om?

Stai puțin cu răspunsul, pentru că aici se poate face diferența dintre dorință și comparație, dintre ceea ce îți aparține și ceea ce ai preluat, fără să-ți dai seama, din viețile celorlalți.

Apoi observă și corpul. Ce se întâmplă în tine atunci când te compari? Te încordezi? Simți grabă? Apare nevoia de a face imediat ceva, de a recupera, de a demonstra? Uneori corpul ne arată foarte repede diferența dintre o inspirație care ne deschide și o comparație care ne pune din nou sub presiune.

Și, la final, întreabă-te:

Dacă aș scoate pentru o vreme comparația din viața mea, în ce direcție aș continua totuși să cresc?

Cred că acolo merită să privim cu adevărat, pentru că acolo poate începe drumul care ne aparține.

Să crești fără să te măsori

Astăzi nu îmi doresc să devin mai puțin exigentă cu mine, să fac mai puțin sau să renunț la performanță, pentru că toate acestea fac parte, într-o anumită măsură, din felul meu de a fi. Îmi doresc însă ceva ce altădată nu știam că este posibil: să nu mai am nevoie de sentimentul insuficienței pentru a merge înainte.

Să pot munci pentru că îmi pasă de ceea ce fac, să pot învăța pentru că sunt curioasă, să pot crește pentru că există încă lucruri în mine pe care vreau să le descopăr și să pot întâlni oameni extraordinari fără să transform întâlnirea cu ei într-un examen al propriei mele valori.

Să caut în ceilalți frumusețea și resursele lor, iar în mine frumusețea și resursele mele, fără să mai fie nevoie să stabilim cine este înainte, cine este în urmă, cine are mai mult și cine a făcut mai bine.

Poate că, până la urmă, opusul comparației nu este renunțarea la performanță, ci libertatea de a-ți alege propriul reper.

Și poate că aici se află una dintre schimbările cele mai importante pe care le aduce maturitatea: ajungem să înțelegem că nu avem nevoie să fim mai mult decât cineva pentru a deveni mai mult din ceea ce suntem noi, că putem crește fără adversar, putem admira fără să ne diminuăm și ne putem bucura de ceea ce există în viața altuia fără ca acea frumusețe să arunce vreo umbră asupra propriei noastre vieți.

Pentru mine, întrebarea începe astfel să se schimbe. Nu mă mai interesează atât de mult unde sunt față de ceilalți și nici dacă viața mea arată, din exterior, la fel de bine ca a lor.

Mă interesează altceva:

Viața pe care o construiesc seamănă, din ce în ce mai mult, cu mine?

Poate că atunci când putem răspunde sincer la această întrebare începe și o altă formă de bucurie: aceea de a putea rămâne în propria viață, fără să o mai măsurăm continuu cu viețile celor din jur.