Dincolo de comparație. Când valoarea personală nu mai trebuie demonstrată

Există momente în care reușita unui alt om ne bucură sincer și, în același timp, trezește în noi un disconfort greu de explicat. Vedem o carieră care evoluează, un proiect care prinde viață, o familie care pare fericită sau un om care a ajuns acolo unde poate ne-am fi dorit să fim și noi. Pentru câteva clipe, ceea ce se întâmplă în viața celuilalt devine o întrebare despre propria noastră viață.

Uneori, întrebarea este constructivă: „Ce pot învăța de aici?”. Alteori, aproape fără să observăm, se transformă în „Oare am rămas în urmă?” sau „Sunt suficientă?”.

Multă vreme, comparația mi-a fost de folos. M-a mobilizat, mi-a ridicat standardele, m-a făcut să muncesc și să descopăr în alți oameni posibilități pe care singură poate nu le-aș fi văzut. Astăzi cred că diferența esențială este ceea ce facem cu această informație.

Comparația este utilă cât timp ne oferă repere. Devine o sursă de suferință atunci când îi permitem să ne stabilească valoarea.

De ce ne comparăm cu ceilalți?

În 1954, Leon Festinger a formulat teoria comparației sociale: oamenii își evaluează adesea opiniile și capacitățile raportându-se la alte persoane, mai ales când lipsesc reperele obiective. Comparația ne poate ajuta să învățăm, să ne orientăm și să descoperim ce este posibil.

Comparația cu o persoană pe care o percepem ca fiind mai performantă poate inspira sau descuraja. Efectul depinde de context, de distanța percepută față de acel reper și de semnificația pe care o atribuim diferenței.

Întrebarea importantă este ce rămâne în noi după întâlnirea cu reușita celuilalt: ne întoarcem spre propria viață cu energie și curiozitate sau cu sentimentul că suntem mai puțin valoroși?

Când succesul altuia devine o îndoială despre noi

Uneori, disconfortul din fața reușitei altcuiva este invidie. Putem recunoaște această emoție fără să ne condamnăm. Mai interesant mi se pare să înțelegem ce se află sub ea: teama că am rămas în urmă, nevoia de recunoaștere, trecerea timpului sau o dorință pe care nu am avut curajul să o urmăm.

Succesul celuilalt poate să fi atins o vulnerabilitate care exista deja.

Cercetările lui Jennifer Crocker și ale colaboratorilor despre valoarea de sine contingentă arată că stima de sine poate deveni dependentă de rezultate în domenii precum performanța, aprobarea celorlalți sau aspectul fizic. Când valoarea noastră este legată puternic de un asemenea domeniu, reușitele și eșecurile pot influența disproporționat felul în care ne percepem.

Problema nu este că ne dorim să reușim, ci că ajungem să avem nevoie de reușită pentru a ne simți valoroși.

Merită să ne întrebăm: „Ce anume din mine se simte amenințat atunci când altcineva reușește?”. Uneori, emoția inconfortabilă poate deveni un punct de plecare pentru autocunoaștere.

Copilul apreciat pentru ceea ce face și adultul care simte că trebuie să demonstreze

Raportarea la performanță se construiește în timp, prin interacțiunea dintre temperament, experiențe și relații. Copilul descoperă devreme ce comportamente aduc apreciere: învață bine, obține rezultate, respectă așteptările și este lăudat. Recunoașterea efortului și a progresului poate fi benefică.

Dificultatea apare atunci când copilul ajunge să perceapă că este valorizat mai ales când performează sau îi mulțumește pe ceilalți. Se poate contura treptat o asociere interioară:

Fac bine → sunt apreciat → sunt valoros.

Aceasta este o posibilă cale de dezvoltare, nu o regulă universală și nici un motiv de culpabilizare a părinților. Adultul poate deveni disciplinat, responsabil și performant, dar poate simți că fiecare realizare trebuie să confirme din nou că este suficient de bun.

Iar confirmarea, fiind temporară, cere uneori o nouă reușită. Ceea ce din exterior pare o viață plină de succes poate fi trăit din interior ca o cursă în care linia de sosire se mută permanent.

„Cine sunt eu atunci când nu mai trebuie să demonstrez nimic?”

Exigența sănătoasă și perfecționismul nu sunt același lucru

Putem avea standarde ridicate, putem munci serios și putem corecta greșeli fără să transformăm fiecare rezultat într-un verdict asupra propriei persoane.

Există o diferență între „Ceea ce am făcut nu este suficient de bine și vreau să îmbunătățesc” și „Pentru că ceea ce am făcut nu este suficient de bine, eu nu sunt suficientă”.

Prima afirmație evaluează un rezultat. A doua pune întreaga persoană sub semnul întrebării.

Perfecționismul este un construct multidimensional. Standardele personale înalte nu au neapărat aceleași implicații ca preocuparea excesivă pentru greșeli, îndoiala persistentă și percepția că acceptarea depinde de performanța impecabilă.

Pot să-mi evaluez performanța fără să-mi pun întreaga persoană în evaluare.

Dacă nu mă mai critic, ce mă va motiva?

Dacă autocritica a însoțit ani întregi performanța, putem ajunge să credem că ea este motorul dezvoltării. Ne temem că, odată cu o atitudine mai blândă față de noi, vom pierde ambiția.

În experimente publicate în 2012, Juliana Breines și Serena Chen au găsit indicii că autocompasiunea după greșeli poate susține motivația de îmbunătățire și disponibilitatea pentru schimbare. Aceasta nu înseamnă că autocompasiunea garantează performanța, ci că autocritica severă nu este o condiție obligatorie a progresului.

Acceptarea de sine și responsabilitatea pot coexista. Putem recunoaște o greșeală fără să ne reducem identitatea la ea.

Pot să muncesc pentru că mă tem că nu sunt suficientă sau pentru că îmi pasă profund de ceea ce fac. Pot să învăț pentru a demonstra ceva sau pentru că sunt curioasă. Din exterior, două persoane pot obține rezultate similare, dar pot trăi experiențe interioare foarte diferite.

Maturizarea nu înseamnă să renunțăm la ambiție, ci să învățăm să nu mai folosim sentimentul insuficienței drept principal combustibil al dezvoltării.

Corpul participă la povestea performanței

Omul nu trăiește performanța doar cognitiv. Corpul participă la perioadele de suprasolicitare, la nopțile cu somn insuficient și la termenele-limită care se succed.

Stresul este un răspuns adaptativ, dar solicitările prelungite și recuperarea insuficientă pot contribui la o povară psihologică și fiziologică. Pot apărea oboseală, iritabilitate, tensiune musculară sau dificultăți de somn. Aceste manifestări sunt nespecifice, pot avea numeroase cauze medicale și psihologice și nu reprezintă, singure, un diagnostic.

Oamenii obișnuiți să ducă mult pot ajunge să acorde prea puțină atenție semnalelor timpurii de suprasolicitare. Pentru cineva care și-a legat identitatea de productivitate, odihna poate deveni inconfortabilă: activitatea se oprește, dar mintea continuă să planifice, să anticipeze și să compare.

Odihna presupune și posibilitatea de a ieși, pentru o vreme, din logica productivității.

Poate că întrebarea utilă nu este mereu „Cât mai pot?”, ci „Felul în care duc toate acestea mai este potrivit pentru mine?”

Social media: o viață întreagă comparată cu o selecție de momente

Social media nu a inventat comparația, dar a modificat frecvența și varietatea reperelor. Vedem într-un interval scurt numeroase corpuri, cariere, familii, călătorii și realizări.

Cercetările despre comparația socială online identifică asocieri între anumite tipuri de comparație și dificultăți privind imaginea corporală sau starea de bine. Aceste relații diferă între persoane și contexte; o asociere nu demonstrează, prin ea însăși, cauzalitate.

Dincolo de statistici, există o asimetrie ușor de recunoscut:

Eu îmi cunosc viața din interior. Viața celuilalt o cunosc prin ceea ce a ales să-mi arate.

Îmi cunosc oboseala, îndoielile, eșecurile și lucrurile neterminate. Din viața celuilalt pot vedea predominant momentele selectate. Este firesc să împărtășim bucurii, dar merită să nu confundăm selecția cu întregul.

Riscăm să comparăm culisele vieții noastre cu scena vieții altuia.

Nu tot ceea ce admir trebuie să devină al meu

Pot întâlni o femeie extraordinară fără să transform întâlnirea într-o nouă sarcină pentru mine. Pot admira cariera cuiva fără să presupun că aceea ar trebui să fie și cariera mea. Pot aprecia frumusețea unei vieți fără să simt nevoia să o reproduc.

Într-o lume plină de modele de succes, putem ajunge foarte eficienți în urmărirea unor obiective pe care nu le-am ales conștient. Ceea ce vedem repetat începe uneori să semene cu o dorință personală.

De aceea, revin la întrebarea: „Ce aș construi dacă nimeni nu m-ar vedea?”

Dacă nu ar exista aplauze, prestigiu sau validare publică, ce aș continua să fac? Întrebarea nu neagă importanța recunoașterii și a apartenenței, ci ne ajută să distingem între ceea ce ne exprimă valorile și ceea ce urmărim predominant pentru aprobarea celorlalți.

Uneori descoperim că nu ne dorim lucrul pe care îl invidiem, ci ceea ce credem că posesia lui ar spune despre noi: că am reușit, că suntem apreciați, că suntem suficienți.

Un exercițiu de reflecție

Data viitoare când te surprinzi comparându-te cu cineva și simți disconfort, încearcă să nu te judeci imediat. Oprește-te și răspunde la trei întrebări:

1. Ce anume din reușita acestui om m-a atins? Recunoașterea, libertatea, curajul, siguranța, frumusețea, o posibilitate neexplorată?

2. Îmi doresc cu adevărat pentru viața mea ceea ce văd la celălalt? Este o dorință personală sau nevoia de a fi validat?

3. Care ar fi un pas potrivit pentru mine, pornind de la ceea ce am înțeles? Poate fi un obiectiv realist, o conversație, o alegere sau decizia de a nu mai urmări ceva ce nu îți aparține.

Scopul nu este să eliminăm comparația, ci să o folosim pentru a ne cunoaște mai bine.

Dincolo de comparație, propriul drum

Cred că una dintre schimbările maturizării este felul în care ne alegem reperele. În loc să ne întrebăm permanent unde suntem față de ceilalți, putem privi propria devenire: cine eram acum un an, ce am învățat, ce contează pentru mine astăzi și dacă viața pe care o construiesc este în acord cu valorile, relațiile și resursele mele.

Putem avea o performanță extraordinară într-o direcție care nu ne aparține și putem trăi o viață mai puțin spectaculoasă, dar profund coerentă cu ceea ce suntem.

Privind spre propria mea viață, cred că astăzi ceea ce construiesc seamănă mai mult cu mine decât în alte perioade. Ambiția, munca, disciplina și dorința de a învăța au rămas importante, însă mă întreb mai des de ce fac ceea ce fac și dacă direcția în care merg îmi aparține cu adevărat.

Poate că, odată cu maturizarea, nu ne dorim neapărat mai puțin de la viață. Ne dorim ca ceea ce construim să semene mai mult cu omul care am devenit.

Să pot admira drumul altuia, să mă pot bucura sincer pentru el și, în același timp, să rămân în al meu.

Repere bibliografice

Festinger, L. (1954). A Theory of Social Comparison Processes. Human Relations, 7(2), 117–140. https://doi.org/10.1177/001872675400700202

Crocker, J., & Wolfe, C. T. (2001). Contingencies of Self-Worth. Psychological Review, 108(3), 593–623. https://doi.org/10.1037/0033-295X.108.3.593

Breines, J. G., & Chen, S. (2012). Self-Compassion Increases Self-Improvement Motivation. Personality and Social Psychology Bulletin, 38(9), 1133–1143. https://doi.org/10.1177/0146167212445599

Sursă photo: https://pixabay.com/ro/