Începutul tuturor răutăților este neatenția
„Unul dintre cei mai mari asceți, Sfântul Pimen cel Mare, învăța că „începutul tuturor răutăților este neatenția“.
De ce este aceasta atât de dăunătoare? Răspunsul este destul de evident: o persoană neatentă nu este capabilă să se vegheze pe sine.Este preocupată tot timpul cu lucruri din exterior. Cum poate fi atentă la propria sa inimă, dacă obiectul atenției sale nu îl face viața sa lăuntrică, ci evenimentele lumii exterioare? Aceasta nu este preocupată de reducerea fluxului de influențe externe, ci, din contră, trăiește în totalitate pentru ele.Viața interioară nu o interesează deloc, iar punctele de atracție le află doar în viața externă, în lumea înconjurătoare, dând astfel frâu liber simțurilor. Să vadă, să audă, sa simtă și să guste totul, aceasta înțelege omul păcătos drept scop al vieții sale. Sufletul lui este precum o autostradă ușor accesibilă. Vârtejuri de influențe exterioare vin unul după altul, ca un caleidoscop, iar el se scufundă de tot în gândurile, sentimentele și dorințele generate de acestea. Cum să își vegheze inima și să o păzească de întinare în fața josniciei și cruzimii acestei lumi, care zace în răutate? Nu este timpul, nici ocazia de a o face.
„Ca un fluture care zboară de la o floare la alta, așa merge o persoană neatentă de la o plăcere lumească la alta, de la o grijă zadarnică la alta”, spune Sfântul Ignatie. „Un astfel de om este ca o casă fără uși și fără lacăt, în care nu se poate păstra nici o comoară, căci este deschisă hoților și desfrânaților”.
Timpurile noastre sunt în principal vremuri ale neglijenței și ne este ușor de înțeles de ce. Căci, precum am spus, mândria umană de a se auto-impune care predomină astăzi nu are ca scop curățirea inimii, ci strângerea de avantaje maxime pentru sine, ale căror dorințe sunt considerate întemeiate și care merită să fie îndeplinite imediat. „Pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume“ (I In 2,16) – toate formele plăcerii pun stăpânire pe sufletul omului de astăzi, iar el încearcă să le împlinească pe toate. Este ca și cum omul modern se teme să nu piardă ceva, ca nu cumva să nu se folosească de vreunul dintre conforturile lumii trupești și pământești. Astfel el caută cu lăcomie, în lung și în lat, tot ce ar putea să îi folosească pentru propriul interes, pentru propria plăcere și încântare. Putem spune cu certitudine că viața omului modern nu este altceva decât o goană frenetică după tot ceea ce înseamnă confort și plăcere lumească. În această privință, vremea pe care o trăim astăzi nu se deosebește de cea a Imperiului Roman, la puțin timp înainte de nașterea lui Iisus Hristos, când oamenii strigau după „pâine și circ”.Singura diferență este faptul că pâinea cea smerită și formele de divertisment primitive nu mai mulțumesc astăzi pe nimeni. Acum, cerințele poftelor „rafinate” ale oamenilor au devenit mai sofisticate. Pâinea trebuie să fie coaptă special și însoțită de alte delicatese gastronomice, preparate după cea mai înaltă artă a bucătăriei sau, mai degrabă, a lăcomiei. Divertismentul, de asemenea, trebuie să fie rafinat și mascat sub semnul artei, deși este destinat să satisfacă cele mai de bază și animalice pofte ale firii omului.
Pasul frenetic și nevrotic al vieții moderne face aproape imposibil să găsești liniște și pace pentru sufletele obosite și epuizate. Acesta duce cu sine pe toată lumea, făcând-o să se simtă ca și cum ar fi niște zimți tociți și uzați din mecanismului gigantic al vieții moderne, care și-a pierdut duhul creștin al libertății. Oamenii înșiși au devenit trupuri fără suflete, robite de păcat și de tot felul de patimi.Cu adevărat, lumea modernă nu a ajuns altceva decât o sită gigantică prin care Satana ne cerne pe noi, nefericiții, ca pe făină, în victoria sa triumfătoare.
Și astfel suntem cu toții cât se poate de neglijenți. Ne grăbim în goana după un bine iluzoriu, înșelător, iar lucrul cel mai important – singurul lucru de care avem nevoie, și anume curățirea inimii, pe acela îl neglijăm, pentru că nu avem nici puterea, nici forța, timpul sau ocazia de a ne concentra pe nevoința lăuntrică.
Încotro ne conduc toate aceste distrageri? Să nu fie totuși chiar așa de periculoase și vătămătoare toate? Poate așa ar putea părea la prima vedere. Dar, în realitate, ele duc la nenumărate lucruri rele în viața omului.
Omul neatent are un mod foarte simplist și superficial de înțelegere a lucrurilor, chiar și pe cele mai importante. Acesta nu este capabil să înțeleagă în profunzime esența lucrurilor sau să se gândească într-un mod rațional la ceea ce se petrece în jurul său. Așadar, viața sa personală este dezorganizată și plină de greșeli, pentru că adesea – uneori în mod involuntar, din cauza lipsei de sensibilitate și considerație – provoacă mult rău și suferință celorlalți.
„Cel care este neatent– spune Sfântul Ignatie – adesea este contradictoriu: îi lipsește profunzimea și puterea emoțiilor, și astfel este instabil și fără prea multă viață”.
Rezultă că o persoană neglijentă nu este deloc una pe care să te poți baza: este nedemnă de încredere, necredincioasă, lipsită de o gândire profundă. Aceasta tinde să dezamăgească, să fie necredincioasă sau să îi trădeze chiar și pe cei pe care îi consideră prieteni adevărați.
Sfântul Ignatie continuă și spune că
„Iubirea de aproape este străină de omul neatent, care se uită cu indiferență la supărarea oamenilor și așază cu ușurință asupra lor sarcini greu de cărat”*.
Cel care nu este atent la sine, desigur, nu poate pătrunde în sufletul, în stările emoționale ale celorlalți. Astfel, sufletul său rămâne închis altora, nu poate avea simpatie sau înțelegere față de problemele altora.Acesta nu este capabil să înțeleagă povara altora și astfel este aspru în relațiile cu ceilalți, cerând adesea de la ei lucruri imposibile sau peste puterea lor. In cele din urmă, conform Sfântul Ignatie Briancianinov,
„durerea îl afectează foarte mult pe cel neatent, în mare parte pentru că nu o așteaptă. El așteaptă doar bucuria. Dacă durerea este mare, dar trece repede, acesta uită curând de ea în tumultul distragerilor. Durerea îndelungată însă îl doboară“.
Acest lucru nu ne miră, căcimisiunea omului distras este aceea de a căuta în viață numai ceea ce este plăcut, și astfel lucrurile neplăcute sunt foarte greu de îndurat.
Care este rezultatul unei astfel de vieți neglijente? Încotro îl duce neatenția pe omul care se lasă în voia ei?
Potrivit Sfântului Ignatie, „însăși neatenția îl pedepsește pe cel care se complace în ea. Cu timpul, totul devine plictisitor pentru el, iar acesta, neacumulând nici o cunoștință sau impresie substanțială, se cufundă într-o disperare agonizantă și fără limite”.
Iar acest lucru este de înțeles. Omul neatent, umblând între gândurile și sentimentele sale numai legate de probleme lumești, căutând numai divertisment și distragere, se convinge curând că, în cele din urmă, totul este extrem de plictisitor și monoton. În mod firesc, toate acestea duc la dezamăgire și deznădejde. Deziluzia poate fi atât de mare, încât unii oameni își pun chiar capăt zilelor prin suicid, nefiind capabili să suporte o asemenea durere și descurajare.
Cel mai mare prejudiciu al neatenției este acela că dezvoltarea duhovnicească a omului este complet stagnată. Viața duhovnicească este cu totul incompatibilă cu distragerea, căci una dintre condițiile principale pentru succesul vieții duhovnicești este atenția acordată îndeaproape sinelui și tuturor stărilor sufletului.
„În lipsa unei atenții acordate sinelui – spune Avva Agaton – este imposibil să izbutești în dobândirea oricărei virtuți”. „Toți sfinții – spune Sfântul Ignatie – au evitat cu grijă ispitele. Aceștia s-au concentrat în mod constant, sau cel puțin cât de des cu putință, asupra îngrijirii stării minții și a inimii lor, îndreptându-le după Evanghelie”.
Este imposibil să împlinești poruncile Evangheliei fără să citești sau să studiezi Evanghelia cu grijă și atenție și fără o atitudine asemănătoare față de ceea ce se petrece în sufletul tău. Dar atenția și trezvia sunt imposibile într-o viață de distrageri. Potrivit Sfântului Ignatie,
„Păcatul și diavolul, care lucrează prin păcat, pătrund pe nesimțite în mintea și inima omului. Acesta trebuie să vegheze constant împotriva dușmanilor săi nevăzuți. Dar cum poate el să vegheze când cade pradă distragerilor?”.
De altfel, acesta este motivul pentru care Biserica se ridică atât de ferm împotriva oricărui tip de divertisment, distracție sau amuzament și le consideră nepotrivite pentru creștini.Toate aceste forme de amuzament îndepărtează atenția omului de la propria persoană și îl conduc către pierderea vigilenței. Nu există un dușman mai mare pentru viața duhovnicească decât patima pentru oricare formă de spectacol și divertisment. Din acest punct de vedere,este de înțeles de ce, în timpurile noastre, atât de ostile lui Dumnezeu și duhului, această pasiune morbidă pentru amuzament și distracție a atins asemenea proporții. Toate acestea, de dragul aparenței, trec sub numele de „viață culturală” și sunt săvârșite sub pretextul filantropiei: „seară caritabilă”, „piesă caritabilă”, „bal caritabil”, ca și cum nu ar exista alte forme de a face caritate decât prin cumpărarea unui bilet la distracție, care adesea este imorală și păcătoasă.Acesta este scopul dușmanului rasei umane, al diavolului: de a ne cerne continuu, ca pe făină, forțându-ne să ne învârtim constant în vârtejul divertismentului și al distragerii, neîngăduindu-ne să ne adunăm și să medităm la starea noastră sufletească, la sufletul nostru.
Cum, dar, ar trebui să ne luptăm cu distragerile și să dobândim „atenția către sine” printr-o viață vigilentă?
Sfântul Ignatie ne învață că „omul trebuie să își interzică orice activitate care îl amorțește”. Trebuie să alocăm timpul nostru într-un așa fel, încât să fim preocupați constant cu activități sensibile, folositoare și practice. Îndeplinirea responsabilităților, publice sau private, fără prea multă zarvă și agitație nu vor duce niciodată la o viață agitată, ci, din contră, conduce la atenția față de sine și vigilență. Distragerea este facilitată de pierderea timpului sau de activități frivole, asemănătoare lenevirii.
Așadar, înainte de toate, trebuie să ne temem și să ne ferim de lenevire. Glumele copilărești și vorbăria fără folos sunt dăunătoare, nepotrivite, dar au devenit totuși populare și apreciate de oamenii incapabili să determine gravitatea și importanța celor spuse. De asemenea, la fel da vătămătoare este și reveria, care îl scoate pe om din viața reală, ducându-l într-o lume fantastică, ireală, făcându-l să fie distras de gânduri și sentimente ce privesc mai degrabă lucruri imaginare.
Într-un cuvânt, este nevoie să te controlezi și să nu permiți simțurilor tale să poftească la tot felul de iluzii externe, ci să te ocupi cu onestitate și conștiință de responsabilitățile tale, publice sau private, fără prea multă agitație sau irascibilitate.
Trebuie să ținem bine seama că o viață de distrageri duce la înmulțirea răului în lume și că doar „atenția la sine” și vigilența spirituală duc la suprimarea răului și, implicit, la bunăstarea omenirii.”
Sursa : Arhiepiscopul Averchie Tausev, „Nevointa pentru virtute. Asceza intr-o societate moderna secularizata”, Editura Doxologia 2016