Omul care ai fost înainte să înveți să te aperi

Seria „Întoarcerea la tine” — 2/10

În primul articol al acestei serii am vorbit despre părțile uitate din noi, despre acele fragmente de sensibilitate, spontaneitate, curiozitate, nevoie, bucurie sau adevăr personal pe care nu le-am pierdut cu adevărat, dar cărora, într-un anumit moment al vieții, am încetat să le mai facem loc. Iar dacă vrem să înțelegem cum ne putem întoarce la noi, cred că următoarea întrebare trebuie să vină firesc: cum am ajuns să plecăm?

Pentru că nimeni nu se trezește într-o dimineață hotărând că de astăzi nu va mai fi vulnerabil, că nu va mai cere, că va avea nevoie să controleze totul, că va deveni impecabil pentru a fi apreciat sau că va învăța să îi simtă pe ceilalți înainte de a se mai simți pe sine. Toate acestea se construiesc încet, în mii de experiențe aparent mici, într-o perioadă a vieții în care nu avem încă nici cuvintele, nici perspectiva și nici libertatea adultului de a înțelege ceea ce ni se întâmplă.

Există, la începutul vieții, o disponibilitate extraordinară către lume. Copilul întinde mâna, cere, plânge, râde, protestează, caută, se apropie, se retrage și revine, fără să aibă încă o teorie despre sine și fără să se întrebe dacă nevoia lui este legitimă sau dacă emoția pe care o simte este potrivită. El trăiește înainte să se privească trăind, iar relațiile în care crește vor deveni, pentru multă vreme, primele lui răspunsuri la întrebările pe care încă nu știe să le formuleze: Pot să fiu așa cum sunt și să rămân aproape de tine? Pot să am nevoie? Pot să greșesc? Pot să protestez? Pot să mă tem? Pot să fiu diferit și să nu pierd relația?

De aici începe, cred, povestea apărărilor noastre.

Ne descoperim pe noi în privirea celuilalt

John Bowlby a schimbat profund psihologia dezvoltării atunci când a arătat că atașamentul nu este un adaos sentimental la dezvoltarea copilului, ci un sistem comportamental legat de protecție, proximitate și supraviețuire. Copilul uman se naște profund dependent de ceilalți, iar relația îi oferă hrană și protecție, dar și ceva esențial pentru dezvoltarea psihologică: experiențe repetate din care începe să învețe cum funcționează lumea interpersonală și ce poate aștepta de la ea.

Din aceste experiențe se construiesc ceea ce Bowlby a numit modele interne de lucru, adică reprezentări și așteptări despre disponibilitatea celuilalt și despre propria persoană în relație cu acesta. Dacă semnalul meu primește răspuns, dacă pot căuta apropierea și o găsesc, dacă pot pleca să explorez și mă pot întoarce, dacă emoțiile mele pot exista în relație fără ca relația să se destrame, lumea începe să capete o anumită formă, iar eu, în acea lume, încep să capăt o anumită formă.

Copilul nu învață, așadar, numai cine sunt ceilalți, ci în relație cu ceilalți începe să învețe cine este el.

Iar aici există o nuanță pe care o consider esențială: nu numai ceea ce ni se întâmplă ne formează, ci și ceea ce ar fi trebuit, uneori, să se întâmple și nu s-a întâmplat. Nu numai cuvântul dur, ci și cuvântul care nu a venit, nu numai respingerea evidentă, ci și lipsa repetată a întâlnirii, nu numai conflictul, ci și absența acelui adult disponibil care să poată primi frica, furia, tristețea sau bucuria copilului fără să îl facă să simtă că, pentru a păstra relația, trebuie să devină altfel.

Nu este nevoie ca o copilărie să fi fost dramatică pentru ca adaptarea să existe, pentru că niciun mediu uman nu răspunde perfect tuturor nevoilor și niciun părinte nu reglează perfect fiecare moment. Dezvoltarea sănătoasă nu presupune perfecțiune, iar Winnicott ne-a lăsat tocmai ideea atât de valoroasă a mediului și a mamei suficient de bune. Ceea ce contează este caracterul experiențelor repetate, posibilitatea reparării rupturilor și faptul că, în ansamblu, copilul poate continua să existe în relație fără să fie nevoit să renunțe sistematic la părți importante din sine.

Înainte de a deveni apărare, a fost o soluție

Poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care merită cel mai mult să le înțelegem despre noi: multe dintre comportamentele pe care mai târziu le judecăm nu au apărut împotriva noastră, ci pentru noi.

• Copilul care observă că vulnerabilitatea nu găsește răspuns poate învăța să nu mai ceară,
• cel care descoperă că rezultatele aduc atenție poate investi tot mai mult în performanță,
• cel care trăiește într-un mediu emoțional imprevizibil poate deveni extraordinar de atent la schimbările de voce, expresie și dispoziție, iar
• copilul care simte că propriile nevoi îi împovărează pe ceilalți poate deveni acel copil minunat de „ușor”, matur înainte de vreme, atent la toată lumea și aproape absent din lista propriilor lui preocupări.

Privite din exterior, unele dintre aceste adaptări pot arăta chiar ca virtuți:

• independența este apreciată,
• performanța este recompensată,
• disponibilitatea pentru ceilalți este admirată,
• autocontrolul este considerat maturitate, iar
• capacitatea de a duce mult devine uneori chiar o identitate socială.

Tocmai de aceea, anumite mecanisme pot rămâne nevăzute foarte mult timp, pentru că lumea ne poate recompensa exact pentru lucrurile prin care noi am învățat să ne protejăm.

Și aici apare una dintre întrebările care mă interesează cel mai mult în lucrul cu omul:

Ce se întâmplă atunci când cea mai apreciată calitate a ta este, în același timp, una dintre cele mai vechi strategii prin care ai învățat să fii în siguranță?

Poți fi foarte puternic și, în același timp, să nu știi cum să fii sprijinit, poți fi extraordinar de responsabil și să nu îți permiți niciodată să obosești, poți fi atent la toată lumea și să nu mai știi ce simți tu, poți fi performant și să trăiești fiecare greșeală ca pe o amenințare la propria valoare, după cum poți fi omul care rezolvă tot și să descoperi, într-o zi, că nu mai știi cine ești atunci când nu mai există nimic de rezolvat.

Atunci începe să devină greu de separat ceea ce ai învățat să faci de ceea ce crezi că ești.

Când adaptarea începe să semene cu identitatea

Allan Schore a adus o contribuție importantă la înțelegerea felului în care relațiile timpurii participă la dezvoltarea sistemelor implicate în reglarea afectivă și răspunsul la stres. În primii ani de viață, copilul nu dispune încă de capacitățile mature de autoreglare pe care le va avea adultul, iar reglarea stărilor intense se construiește într-o mare măsură în relație, prin ritmul interacțiunii, voce, privire, atingere, disponibilitate și repararea momentelor de nepotrivire dintre copil și adult.

Înainte de autoreglare există, așadar, o lungă istorie de co-reglare, iar din această istorie organismul învață, păstrând în felul său urmele acelor răspunsuri care, repetate suficient de mult, au contribuit cândva la siguranță, apropiere și adaptare. Sistemul nervos învață din ceea ce ne-a protejat, iar o apărare veche poate continua să fie activată nu pentru că adultul o alege rațional, ci pentru că experiența a făcut din ea, cândva, o cale familiară către siguranță.

Nu vreau însă să intrăm încă prea adânc în această biologie, pentru că următorul articol al seriei îi va fi dedicat tocmai ei. Este suficient, deocamdată, să păstrăm o idee: atunci când o soluție este repetată suficient de mult, ea devine familiară, rapidă și disponibilă, iar ceea ce la început a fost o modalitate de adaptare poate ajunge, în timp, să fie trăit ca o caracteristică firească a persoanei.

Așa apar propozițiile pe care le spunem despre noi cu o siguranță aproape definitivă:

• „Eu sunt omul care se descurcă singur”,
• „eu trebuie să știu ce urmează”,
• „eu nu suport să dezamăgesc”,
• „eu nu pot să cer”,
• „eu trebuie să am lucrurile sub control”,
• „eu simt imediat când cineva are ceva”,
• „eu nu mă pot opri”,
• „eu sunt puternic”.

Poate că toate sunt adevărate, dar poate că nu reprezintă întregul adevăr.

Și tocmai aici merită să introducem o diferență care va deveni importantă pe tot parcursul acestei serii: diferența dintre identitate și adaptare.

Nu tot ceea ce facem frecvent este identitatea noastră, după cum nu tot ceea ce ne vine automat exprimă neapărat ceea ce alegem. Uneori exprimă ceea ce am exersat atât de mult încât a devenit cea mai cunoscută cale prin care trecem prin lume.

Winnicott și dreptul de a exista din interior spre exterior

Dintre ideile lui Donald Winnicott, una dintre cele mai frumoase pentru tema noastră rămâne distincția dintre True Self și False Self, cu condiția să nu o simplificăm într-o opoziție între un sine „adevărat”, perfect și ascuns, și un sine „fals”, pe care ar trebui să îl distrugem.

La Winnicott, True Self este legat de spontaneitate, vitalitate și sentimentul că gestul propriu pornește din interior, în timp ce organizarea de tip False Self poate apărea prin conformare și poate avea tocmai funcția de a proteja ceea ce este spontan și vulnerabil atunci când mediul nu îl poate întâmpina suficient.

Această perspectivă schimbă mult felul în care ne putem privi, pentru că omul foarte adaptat nu este un om lipsit de autenticitate și nici omul care „a trăit greșit”, ci este, uneori, un om care a învățat atât de bine cum să răspundă lumii, încât răspunsul lumii a devenit mai ușor de auzit decât propriul răspuns interior.

Știe ce trebuie făcut, ce se așteaptă de la el, ce îi liniștește pe ceilalți, ce produce rezultate, ce păstrează armonia și ce îl face valoros în ochii lumii, dar atunci când viața îl întreabă simplu „Tu ce vrei?”, poate apărea o tăcere neașteptată, nu pentru că înăuntru nu mai există nimic, ci pentru că, uneori, au trecut foarte mulți ani de când această întrebare a avut voie să conteze.

Cine ai fost înainte să înveți să te aperi?

Titlul acestui articol poate crea tentația de a căuta undeva în copilărie un „eu adevărat”, intact, existent înainte ca viața să lase urme asupra lui, însă nu acesta este sensul în care folosesc întrebarea.

Omul se formează în relație, iar identitatea noastră este vie, relațională și în continuă devenire. Nu există un copil pur pe care trebuie să îl dezgropăm de sub straturile adultului și nici o versiune inițială a noastră la care ar trebui să ne întoarcem pentru a fi autentici.

Există însă ceva ce merită căutat: felul în care eram în contact cu viața înainte ca protecția să devină criteriul principal după care ne organizăm alegerile.

• Ce îți plăcea înainte să te întrebi dacă ești bun la acel lucru,
• ce spuneai înainte să înveți să verifici reacția tuturor,
• cum te odihneai înainte să simți că odihna trebuie meritată,
• ce cereai înainte să înveți că este mai sigur să nu ai nevoie,
• ce te bucura înainte să transformi bucuria într-o activitate care trebuie să producă ceva și
• cum iubeai înainte să începi să anticipezi pierderea?

Poate că nu vom putea răspunde la toate aceste întrebări și nici nu este nevoie. Important este altceva: să începem să recunoaștem diferența dintre ceea ce vine din alegerea noastră actuală și ceea ce continuăm să facem pentru că, undeva în istoria noastră, a fost cândva mai sigur așa.

Nu avem nevoie să ne războim cu omul care ne-a protejat

Când începe să înțeleagă toate acestea, omul poate cădea ușor într-o altă capcană, aceea de a se întoarce împotriva propriilor mecanisme și de a încerca să elimine controlul, perfecționismul, hiperindependența, evitarea conflictului, nevoia de aprobare sau vigilența ca și cum ele ar fi dușmanii care l-au ținut departe de sine.

Cred că tocmai aici este nevoie de mai multă maturitate și de mai multă blândețe, pentru că mecanismele de adaptare nu sunt defecte de caracter, ci dovezi ale extraordinarei inteligențe biologice și psihice prin care omul încearcă să rămână în siguranță, în viață și, poate mai ales, în relație. Privite din locul în care au apărut, unele dintre apărările noastre pot fi înțelese chiar ca vechi acte de loialitate față de viață, felul în care organismul și psihicul au găsit, cu resursele disponibile atunci, o cale prin care să continue.

Înainte să întrebăm „Cum scap de asta?”, poate merită, așadar, să întrebăm „Ce a făcut asta pentru mine?”

• Ce a protejat perfecționismul meu,
• ce mi-a oferit controlul, când a devenit independența o necesitate,
• ce relație am încercat să păstrez fiind mereu cel care cedează,
• ce s-ar fi putut întâmpla, cândva, dacă aș fi spus ceea ce simțeam și ce a învățat copilul de atunci despre lume pe care adultul de astăzi continuă să îl respecte, fără să mai verifice dacă regula aceea este încă adevărată?

Întoarcerea la tine nu poate începe prin respingerea celui care ai fost, pentru că și omul care s-a apărat ești tot tu. El a construit, cu resursele pe care le avea atunci, un mod de a merge mai departe, iar maturizarea nu îi cere să dispară, ci să nu mai fie singurul care decide.

Poate că acesta este unul dintre cele mai importante praguri ale întoarcerii: momentul în care putem privi o veche strategie și putem spune, fără rușine și fără război interior, „Înțeleg de ce ai apărut. Atunci ai avut un rost. Astăzi vreau să văd dacă mai am nevoie de tine.”

Pentru că scopul nu este să ne întoarcem la omul care eram înainte de viață, ci să devenim omul care poate cuprinde ceea ce a fost, ceea ce a trebuit să devină și ceea ce poate alege să fie de acum înainte.

Și poate că tocmai acesta este începutul libertății interioare: nu momentul în care nu mai avem apărări, ci momentul în care nu mai confundăm automat PROTECȚIA cu IDENTITATEA.

Pentru câteva minute de reflecție

În loc să începi prin a te întreba ce nu funcționează la tine, încearcă să privești spre lucrurile la care ai devenit foarte bun și întreabă-te:

La ce am devenit extraordinar de bun pentru a mă simți în siguranță, acceptat sau iubit?

Poate ai devenit foarte bun la a fi puternic, la a nu cere, la a anticipa nevoile celorlalți, la a nu greși, la a împăca, la a performa, la a controla sau la a te retrage înainte ca cineva să aibă posibilitatea să te respingă.

Apoi mergi puțin mai departe și întreabă-te:

Când îmi amintesc că această strategie a început să îmi fie de folos? Ce mi-a oferit atunci? Ce îmi oferă astăzi și care este prețul pe care îl plătesc pentru ea?

Iar la sfârșit, fără să te grăbești să găsești un răspuns, lasă să rămână o singură întrebare:

Cum aș trăi dacă nu ar mai trebui să mă apăr în locurile în care astăzi sunt în siguranță?

Unele întrebări nu au nevoie de un răspuns imediat, pentru că rostul lor nu este să închidă repede o explicație despre noi, ci să rămână suficient de mult alături de noi încât să începem să observăm altfel ceea ce facem, ceea ce alegem și felul în care ne purtăm prin propria viață.

Poate că întoarcerea la tine nu înseamnă să găsești omul care ai fost cândva, ci să îi faci loc, în omul care ești astăzi, și celui care nu mai trebuie să se apere.

În articolul următor

Dacă o apărare ne-a ajutat cândva să rămânem în siguranță, ce se întâmplă atunci când pericolul a trecut, dar organismul continuă să folosească aceeași soluție? Cum ajunge vigilența să pară o trăsătură de caracter, controlul să fie confundat cu responsabilitatea, hiperindependența cu puterea, iar nevoia permanentă de a anticipa să devină atât de familiară încât să spunem, fără să ne mai întrebăm de unde vine, „așa sunt eu”?

În articolul următor coborâm un nivel mai adânc, către biologia acestor adaptări și către felul în care experiența repetată modelează predicția, reglarea și răspunsurile organismului, până când ceea ce a început cândva ca protecție poate ajunge să fie trăit ca identitate.

Întoarcerea la tine — 3/10 Cum ajunge sistemul nervos să creadă că supraviețuirea este identitatea ta

Repere științifice

Bowlby, J. (1969/1982). Attachment and Loss. Vol. 1: Attachment. Basic Books.

Winnicott, D. W. (1960). Ego Distortion in Terms of True and False Self. În The Maturational Processes and the Facilitating Environment.

Schore, A. N. (2001). Effects of a Secure Attachment Relationship on Right Brain Development, Affect Regulation, and Infant Mental Health. Infant Mental Health Journal, 22(1–2), 7–66.

Schore, A. N. (2001). The Effects of Early Relational Trauma on Right Brain Development, Affect Regulation, and Infant Mental Health. Infant Mental Health Journal, 22(1–2), 201–269.

Fraley, R. C. (2019). Attachment in Adulthood: Recent Developments, Emerging Debates, and Future Directions. Annual Review of Psychology, 70, 401–422.

Întoarcerea la tine — 2/10

Urmează: Cum ajunge sistemul nervos să creadă că supraviețuirea este identitatea ta.