Parenting la 110 decibeli

Articol preluat integral de aici: https://semneletimpului.ro/

Se spune că, pentru a crește un copil, este nevoie de un sat. Dovadă că înțelepciunea populară admite demult, și cu îngăduință, că dezvoltarea unui om necesită aportul întregii comunități. Ce aduce valoros comunitatea, mai ales atunci când comunitatea în speță este cea științifică?

Nu trebuie să fii un antropolog cu state vechi sau cine știe ce geniu observațional ca, vizitând câteva bloguri foarte în vogă printre mămici, să remarci două caracteristici care animă aceste medii: vehemența și dezacordul. Convingerea cu care autoare și cititoare deopotrivă promovează diverse soluții la provocările noilor mame devine aproape insultătoare atunci când constați cât de contradictorii sunt, deseori, aceste soluții. Ce să priceapă o mamă, epuizată și exasperată de plânsul inconsolabil al bebelușului ei, de la sfătuitoarele digitale care recomandă unele să îți lași pruncul să plângă până se dezvață de răsfățul de a obține lucruri prin plâns, altele să îți arăți imediat disponibilitatea, securizând astfel atașamentul sănătos al copilului față de părinte? Câtă lumină poate face știința în cotloanele întunecate și presărate cu piese lego ale internetului?

Plânsul unui copil cu vârsta între 3 luni și 6 ani produce, în medie, 105,15 decibeli.

Unii copii pot plânge chiar și la ointensitate de 110 decibeli, aceasta în condițiile în care, în general, se recomandă limitarea expunerii la un zgomot mai mare de 85 de decibeli. Am putea deduce de aici că bebelușii vin echipați cu sisteme de avertizare sonoră fără competiție, parcă înadins construite pentru ca nevoile lor să nu poată fi ignorate. Însă știința, mai precis psihologia, are mult mai multe de spus în dilema de mai sus decât această anecdotă.

Psihologia a început să vorbească metodic despre dezvoltarea copiilor și rolul părinților în această epopee abia în ultimele două secole. În tot acest timp, variația marilor teorii prin prisma cărora psihologii au interpretat, măsurat și învățat despre creșterea copiilor seamănă neașteptat de bine cu micul haos pe care îl întâlnim în blogosfera pe subiect.

Cele patru controverse

Principalele teorii ale dezvoltării copiilor au examinat și au explicat dezvoltarea din unghiuri diferite. Unii cercetători s-au concentrat pe stadializarea maturizării (Arnold Gesell, Sigmund Freud, Jean Piaget, Lev Vygotsky, Erik Erikson), alții – pefactorii exteriori copilului care îi dictează devenirea (John Watson, B. F. Skinner, Albert Banudra, Uri Bronfenbrenner, Noam Chomsky).

Psihologia a început să vorbească metodic despre dezvoltarea copiilor și rolul părinților în această epopee abia în ultimele două secole.

Însă, înainte de a observa specificul fiecăreia dintre aceste contribuții, e bine să facem un pas și mai în spate, pentru a observa marile întrebări/dileme care alcătuiesc, de fapt, grila pe care se așază toate teoriile dezvoltării. Înainte de orice altă diferență, ceea ce așază teoriile privind dezvoltarea copiilor în categorii distincte este răspunsul pe care acestea îl oferă la patru întrebări fundamentale pentru domeniu:

1. Ce influențează în principal dezvoltarea umană: natura(biologia/forțele genetice) sau cultura (forțele mediului)?

2. Ce anume descrie mai bine dezvoltarea: universalitatea(experiențele comune care duc la o serie comună de consecințe previzibile) sau diversitatea (experiențele disparate care au rezultate foarte diferite)?

3. Ce este copilul: un agent activ(care își influențează singur cursul dezvoltării) sau un agent pasiv(care doar răspunde forțelor din exteriorul lui)?

4. Ce este dezvoltarea: rezultatul unor schimbări calitative(salturi bruște în care noul stadiu e extrem de diferit de anteriorul) sau schimbări cantitative(achiziția treptată de abilități noi, care se adaugă celor vechi)?

Nu putem înțelege cu adevărat greutatea niciunui sfat privind creșterea copiilor decât dacă luăm în calcul premisele lui. Controversele de mai sus sunt practic elefanții pe care se sprijină majoritatea dezbaterilor de azi privind parenting-ul.

Rădăcini

Primele teorii ale psihologiei dezvoltării s-au axat foarte mult pe comportamentele anormale, în vreme ce teoriile mai recente s-au concentrat pe momentele-cheie ale creșterii, pe etapizarea dezvoltării.

Teoria maturizării biologice, așa cum a fost expusă de Arnold Gesell, susține că dezvoltarea unui copil este dictată din interiorul acestuia și că urmează un program stabilit biologic. Gesell considera că toți copiii trec prin aceleași stadii de dezvoltare, în aceeași ordine, fiecare în ritmul lui. Fiindcă la Gesell biologia copilului are o importanță crucială, filosofia de parenting pe care a susținut-o el viza o abordare centrată pe copil. Părinții trebuiau să recunoască orarul genetic al copilului lor și să observe ceea ce copilul are nevoie, ceea ce este gata să facă și să învețe. Mai ales în primii ani de viață, Gesell îi sfătuia pe părinți să își suspende așteptările cu privire la ceea ce „ar trebui” să facă copilul, însă criticii i-au reproșat că a accentuat prea mult maturizarea biologică și prea puțin factorii de mediu, precum învățarea. Alți cercetători susțin că stadializarea lui Gesell nu e valabilă, pentru că la anumite stadii copiii pot avea mai multe abilități decât cele indicate de psiholog.

Teoria psihosexuală introdusă de Sigmund Freud susține că fazele de dezvoltare ale copilăriei corespund concentrării energiei sexuale a copilului pe anumite regiuni ale corpului, asociate de obicei erotismului. Potrivit lui Freud, dacă persoana nu reușește să treacă de la o etapă la alta în creșterea sa, aceasta poate dezvolta fixații cu specific dat de etapa la care s-a blocat. Freud considera, de asemenea, că personalitatea se definitivează în jurul vârstei de cinci ani. Astăzi, ansamblul teoriei lui nu se mai bucură de respect în rândul profesioniștilor în educația copiilor, însă influența părintelui psihanalizei reverberează încă în aspectele ei revoluționare pentru momentul la care au apărut, cum ar fi influența impulsurilor inconștiente asupra comportamentului conștient.

În propunerea teoriei dezvoltării psihosociale, Erik Erikson îi este dator lui Freud, deși teoria lui Erikson nu consideră că interesul sexual este forța motrice a dezvoltării, așa cum considera Freud. Însă și Erikson susține că omul se dezvoltă în etape succesive și că, la fiecare etapă, se confruntă cu un conflict de dezvoltare care, dacă nu este rezolvat, au impact negativ asupra funcționării individului și creșterii lui. Erikson nu explică însă și ce tipuri de experiențe sunt necesare pentru ca un copil să aibă succes în trecerea de la o etapă la alta și nici nu prezintă modalități de rezolvare a potențialelor conflicte care apar la fiecare etapă.

Jean Piaget, unul dintre cei mai influenți psihologi ai dezvoltării, a propus teoria dezvoltării cognitive și a dat astfel un cadru științific ideii că între gândirea unui copil și cea a unui adult există o diferență calitativă. Gândirea și capacitatea de a raționa a unui copil se schimbă calitativ, în timp. Lucrul acesta se întâmplă atât prin contribuția proprie a copilului la înțelegerea lumii (copilul învață, prin experiență, să își verifice cunoștințele anterioare), dar și prin contribuția biologiei (un copil care nu a atins o anumită etapă biologică nu are capacitatea mintală de a folosi informația din mediu pentru a dezvolta noi capacități de gândire).

Paradigma behavioristă (a condiționării) a venit cu un set complet diferit de ochelari. Lansată de controversatul J. B. Watson și continuată de B. F. Skinner, aceasta propune că dezvoltarea este o reacție a copilului la o acțiune din exterior: stimul, recompensă, pedeapsă, confirmare. Și că diversitatea comportamentală apare fiindcă adulții din viața copiilor le-au oferit recompense și pedepse diferite. Behaviorismul nu ia în considerare gândurile sau sentimentele, ci se concentrează strict pe modul în care copilul este modelat de experiențele din afara lui. Cu alte cuvinte, este o paradigmă care prioritizează influența mediului.

Teoria socioculturală, susținută de cercetarea unor psihologi precum Albert Bandura și Lev Vygotsky, se concentrează pe maniera în care cultura este transmisă de la o generație la alta și, percepând biologia ca neavând un impact direct asupra dezvoltării cognitive, propune ideea că trăsăturile moștenite și cele învățate din interacțiunea cu alții influențează modul în care un copil interacționează cu mediul și, implicit, tipul de experiențe pe care le are și care ajung să îi deseneze identitatea. Sub umbrela acestei teorii se încadrează și teoria atașamentului, propusă pentru prima oară de John Bowlby, susținută de Mary Ainsworth, Diane Baumrind și alții. În esență, această teorie susține că între copil și mamă (sau îngrijitorul lui permanent) există o legătură pe care copilul tinde, în mod natural, să o dorească și să lupte pentru ea cu tot ce are (gângurit, râs, plâns). Această legătură (atașamentul) produce în copil un tipar de relaționare cu ceilalți oameni, de aceea ruperea ei sau disfuncționalitățile ei au repercusiuni, inclusiv în viața adultă.

Cum rămâne cu bebelușul care plânge?

Discuția despre teoriile dezvoltării ar putea continua încă mult, prin analiza altor abordări la fel de complexe sau mai fragmentare ale parenting-ului, dar pentru a menține direcția practică, avem deja toate datele pentru a deconstrui controversa despre copilul care plânge. Sfatul de a lăsa copilul să plângă singur, în speranța că astfel își va dezvolta un mecanism de adaptare, vine pe filieră behavioristă. Un adept al ideii behavioriste că sentimentele copilului nu contează în procesul educațional și că un copil are voie să plângă doar dacă suferă din punct de vedere fizic se va gândi dacă bebelușul a fost hrănit, a fost schimbat, are vreun disconfort și, dacă răspunsul la toate acestea este negativ, va da curs sfatului de a ignora plânsul, așteptând ca, în câteva zile, copilul și părinții să aibă nopți liniștite.

Un adept al teoriei atașamentului va fi oripilat de acest sfat, argumentând că plânsul copilului este metoda prin care el îi comunică mamei că are nevoie fizic și/sau psihic de prezența mamei lui și că insensibilitatea mamei la acest apel va degrada atașamentul dintre ei.

Chiar când cei doi consilieri sunt gata să se ia la harță, un al treilea cercetător, de data aceasta pediatru, vine și spune că, în urma unui studiu cu urmărire pe cinci ani a subiecților, nu a constatat diferențe emoționale și nici de comportament între copiii cu probleme de somn la vârsta de șapte luni care au fost „antrenați” behaviorist și cei care au primit atenție pe modelul teoriei atașamentului.

Lipsa unui consens științific în privința metodei ideale de a răspunde la cele mai comune provocări ale creșterii unui copil ar trebui să mai pondereze din vehemența cu care se flutură preferințele interpretative ale unei teorii sau ale alteia, mai ales în fața noilor mame, aflate într-o perioadă în care au nevoie ca niciodată de sprijin, nu de condamnare.

Nimeni nu știe cu adevărat ce liniștește plânsul de 110 decibeli al unui bebeluș.

Uneori sunt brațele calde ale mamei, alteori lacrimile ei de neputință. Însă important este că plânsul se liniștește. Și că e prima lecție despre suferință pe care bebelușul și părinții lui o învață împreună.

Alina Kartman găsește paradoxal încurajatoare controversele care există în psihologia dezvoltării copilului, fiindcă lucrul acesta face să strălucească și mai mult demnitatea familiei care își recunoaște limitarea în fața miracolului vieții și care se roagă să ia decizii bune pentru copilul ei.

Footnotes [1]„Vezi L. E. Berk, Child development, Allyn and Baco, Boston, 2003.” [2]„Martin Bellman et al., «Developmental assessment of children», BMJ, nr. 346, 2013.” [3]„Robert V. Kail, Theresa Zolner, Children, Pearson Education Canada, 2015, p. 11.” [4]„Stephen Hupp, Jeremy Jewell, Great Myths of Child Development, Wiley, 2014, p. 116.” [5]„Vezi sinteza vizuală produsă de ONG-ul Sprouts pe canalul său YouTube, «Psychosexual Development by Sigmund Freud», https://youtu.be/mhG-twzaE_g.” [6]„Vezi «John B. Watson», Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/John_B._Watson.” [7]„Vezi platforma SIE Learning, «Child development theorists», https://sielearning.tafensw.edu.au/MCS/CHCFC301A/12048/chcfc301a/lo/12020/index.htm.” [8]„J. M. O’Donnell, The Origins of Behaviorism, New York University Press, New York, 1985.” [9]„Anna M. H. Price et. al., «Five-Year Follow-up of Harms and Benefits of Behavioral Infant Sleep Intervention: Randomized Trial», în Pediatrics, vol. 130, nr. 4, oct. 2012, p. 643-651, https://www.mcri.edu.au/sites/default/files/media/documents/price_et_al_2012_five_year_follow_up.pdf.” Articol preluat integral de aici: https://semneletimpului.ro/ Sursă photo: https://picresize.com/en/results