Puterea omului care se întoarcă către sine

Despre neuroștiință, psihologie și cartea care mi-a reamintit că liniștea nu se construiește prin control, ci prin congruență interioară.

Există cărți care trec prin noi ca o informație și există cărți care rămân, care creează un ecou interior atât de profund încât, după ce le închizi, continui să te gândești la tine, la viața ta, la relațiile tale și la toate acele locuri din interior pe lângă care ai trecut poate prea repede, prea funcțional sau prea preocupat să fii ceea ce lumea avea nevoie să fii.

Cartea lui Gary Zukav, În adâncul sufletului (The Seat of the Soul), este, pentru mine, una dintre aceste cărți care nu doar că transmit idei, ci creează spațiu de conștiință și de reflecție, un spațiu în care omul începe, încet, să se privească altfel.

Poate că tocmai de aceea am simțit, citind-o, cât de profund se întâlnesc astăzi anumite direcții din spiritualitate cu ceea ce neuroștiința și psihologia modernă încep să confirme din ce în ce mai clar despre om, despre corp, despre emoții și despre această nevoie atât de profundă de congruență interioară fără de care omul poate funcționa, poate performa, poate construi, poate chiar reuși, însă fără să simtă cu adevărat acea liniște profundă pe care o caută.

Gary Zukav vorbește despre „puterea autentică” ca despre acea parte din om luminoasă, conștientă și profund conectată la bine, la adevăr și la responsabilitate interioară, iar ceea ce mi se pare valoros este faptul că această putere nu este descrisă ca o formă de perfecțiune sau superioritate, ci ca o capacitate a omului de a se întâlni sincer cu propriile sale umbre, cu acele părți care critică, judecă, învinovățesc, invidiază, controlează, rănesc sau caută disperat aprobarea celorlalți pentru a putea simți, măcar pentru puțin timp, siguranță.

Și cred că aici apare una dintre cele mai importante teme ale omului contemporan, pentru că omul de astăzi caută enorm sentimentul de securitate interioară, iar această căutare se vede pretutindeni, în relații, în muncă, în perfecționism, în nevoia de validare, în epuizare, în hipercontrol, în incapacitatea de a se opri și chiar în felul în care își tratează propriul corp.

Din perspectivă neuroștiințifică, știm astăzi că un sistem nervos care trăiește mult timp în frică, rușine, nesiguranță sau tensiune relațională începe să funcționeze într-o logică de supraviețuire, iar în această stare omul nu mai răspunde vieții din libertate interioară, ci din mecanisme defensive automate, construite uneori foarte devreme, în relațiile sale timpurii, acolo unde creierul a învățat dacă lumea este sau nu un loc sigur.

Amigdala devine hiperreactivă, corpul rămâne tensionat, nivelul de cortizol se menține ridicat, iar cortexul prefrontal — acea parte implicată în reflecție, discernământ, autoreglare și capacitatea de a vedea lucrurile în profunzime — începe să funcționeze mai greu sub impactul stresului cronic.Cu alte cuvinte, omul începe să reacționeze înainte să înțeleagă, să se apere înainte să asculte și să caute controlul înainte să poată simți siguranță.

Poate tocmai de aceea atât de mulți oameni trăiesc astăzi cu senzația că, deși fac totul „corect”, ceva din interiorul lor rămâne obosit, fragmentat sau neliniștit.

Pentru că organismul uman nu are nevoie doar de performanță, are nevoie și de adevăr interior, are nevoie de congruență.Iar corpul simte această incongruență mult înainte ca mintea să o poată explica în cuvinte.

În practica mea am întâlnit de multe ori oameni extrem de competenți, apreciați și funcționali, oameni care reușeau să susțină pentru ceilalți imaginea unui echilibru foarte bun, însă care trăiau, în realitate, într-o distanță profundă față de propriile lor emoții, nevoi și limite, iar această ruptură începea, la un moment dat, să fie exprimată de corp prin anxietate, oboseală persistentă, insomnii, iritabilitate, tulburări digestive sau prin acea senzație greu de explicat că viața este trăită mai mult din exterior decât din interior.

Iar aici cred că mesajul lui Gary Zukav devine extrem de valoros: pentru că el vorbește despre faptul că dezvoltarea autentică începe în momentul în care omul nu mai dă curs automat nici impulsului de a-i mulțumi pe ceilalți și nici impulsului agresivității, iar această idee are o profunzime psihologică extraordinară dacă o privim prin ceea ce știm astăzi despre reglarea emoțională și despre mecanismele de supraviețuire ale sistemului nervos.

Uneori oamenii devin excesiv de „buni”, excesiv de disponibili sau excesiv de adaptabili pentru că, undeva profund în interior, există frica de respingere, de abandon sau de pierdere a iubirii.Alteori devin agresivi, critici sau dominatori pentru că vulnerabilitatea este percepută de creier ca pericol.

În ambele situații, omul caută, de fapt, siguranță.

Iar adevărata dezvoltare începe atunci când omul devine suficient de conștient încât să poată observa aceste mecanisme fără să fie complet condus de ele, când începe să facă diferența dintre ceea ce simte și ceea ce alege să facă mai departe cu ceea ce simte.

Aceasta este, probabil, una dintre cele mai importante forme de maturizare psihologică și emoțională: capacitatea de a rămâne prezent în fața propriilor emoții fără să proiectezi automat asupra celorlalți ceea ce nu ai înțeles încă în tine.

Poate că tocmai aici se întâlnesc atât de frumos neuroștiința, psihologia și spiritualitatea autentică, în această înțelegere profundă că omul are nevoie să trăiască într-o relație reală cu sine pentru ca organismul lui să poată ieși din starea continuă de apărare și să înceapă, cu adevărat, să se simtă în siguranță.

Pentru că, dincolo de toate teoriile, corpul știe.

• Știe când omul spune „da”, deși în interiorul lui există un „nu”.
• Știe când încearcă să obțină iubire prin sacrificiul propriei identități.
• Știe când trăiește prea departe de sine.
• Știe când liniștea pe care o caută în exterior este, de fapt, o nevoie profundă de reconectare interioară.

Iar poate că adevărata putere a omului nu este aceea de a controla viața, oamenii sau circumstanțele, ci aceea de a putea rămâne prezent, lucid și congruent cu sine chiar și atunci când viața îl pune față în față cu propriile sale frici, răni și contradicții.

Și poate că exact aici începe, cu adevărat, vindecarea.

Sursă photo: imagine generată de AI