Sfântul Ioan de Kronstadt

Iisus e respirația mea de fiecare clipă, mai presus decât aerul.

E lumina mea mai presus decât orice lumină, hrana și băutura mea, îmbrăcămintea, mireasma, dulceața, tatăl și mama mea, o temelie mai tare decât pământul, pe care nimic n-o poate zdruncina și care mă poartă.

Viața pe care o trăim acum nu este o glumă, o joacă, deși oamenii o iau drept glumă sau joacă. Se joacă iresponsabil cu timpul care le-a fost dat spre a-și pregăti veșnicia, se joacă cu cuvinte fără rost. Vai de cei ce iau viața drept o distracție!

Întreaga omenire a căzut în înșelarea vieții și toți au început să se înșele, și femeia însăși a devenit obiect de înșelare prin frumusețea ei trupească, și totul, totul a devenit pentru om obiect de înșelare: și mâncarea, și băutura, și îmbrăcămintea, și banii, și toate jocurile, și distracțiile, și vietățile – câinii, pisicile, păsările: de toate s-a împătimit omul. Și Dumnezeu nu a mai fost la el în inimă.

Care este nădejdea cea mai șubredă, cea mai amăgitoare, cea mai pierzătoare, cea mai asemănătoare cu o nălucă? Nădejdea fericirii pământești, a bunătăților pământești; a sănătății, a lungimii de zile, a bogăției, a slavei pământești, a cinstirilor, a plăcerilor, a biruințelor pământești, a feluritelor câștiguri.

Rugăciunea este hrană duhovnicească. Hrana truprească n-are aproape niciun gust atunci când mâncăm în mare grabă. Și hrana duhovnicească își pierde gustul pentru sufletul nostru atunci când rostim cuvintele rugăciunii în mare grabă. Aceasta chiar naște amărăciune în inima noastră.

Învățați-vă a vă ruga, siliți-vă pe voi la rugăciune! La început va fi greu, iar mai pe urmă, cu cât vă veți sili, cu atât vă va fi mai ușor. Dar la început totdeauna trebuie să te forțezi. Adu-ți aminte că deseori răul este în tine, iar nu în oameni.

Rămâi în libertatea nepătimirii, și îți va fi totdeauna bine. Patimile îi alungă din inimă pe Hristos și pe Duhul Sfânt. De aceea, din răsputeri străduiește-te să nu le îngădui în inima ta.

Nădejdea în Dumnezeu se întărește în noi prin rugăciunea deasă, spovedania sinceră pentru păcate, deasa citire a Cuvântului lui Dumnezeu, mai ales deasa împărtășanie cu Sfintele și de Viață Dătătoarele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos.

Împărtășirea cu Sfintele Taine la fiecare Liturghie ne face sănătoși, împăcați, înnoiți. Câte daruri din cele mai mari sunt ascunse în Liturghie! Să mulțumim Domnului, Care ne dă viață prin minunatele Sale Taine.

Tuturor ne place să ne îmbrăcăm curat și cu gust. La îmbrăcămintea cea nestricăcioasă, pe care ne-am întinat-o cu păcatele și în care ne vom înfățișa cu toții înaintea lui Dumnezeu, la Judecata din urmă se gândește oare cineva? O spală cineva cu lacrimi de pocăință, cu fapte de milostenie, o împodobește cu postul, rugăciunea, privegherea, cugetarea la cele dumnezeiești?

Nu te bucura atunci când, îndestulându-te cu mâncăruri și băuturi alese și plăcute, fața îți radiază satisfacție, fiindcă chipul lăuntric al sufletului îți este în clipa aceea hidos, ca de mort. Ți se potrivesc cuvintele Mântuitorului, Care zice: „Semănați cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de mort și de toată necurăția” (Matei 23, 27), adică de fățărnicie și de fărădelege.

Patimile răpesc pacea și sănătatea din inimă. Așadar nu te lăsa purtat de ele, ci respinge-le cu bărbăție de la primele năvăliri. Nu îngădui să se aprindă în tine focul pustiitor: acesta te va usca și te va mistui. Puternic este diavolul, care pune paie pe focul patimilor și ațâță văpaia lor, însă Domnul e mai puternic. Mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume (I In 4,4). Recunoaște în fața Lui, spune-I: „Multe patimi se luptă cu mine, ci însuți mă sprijinește și mă mântuiește, Mântuitorul meu!” Cheamă-L, deci, cât mai des pe Domnul însuși în ajutor. Nu stărui în ele; nu te uita că inima ta se împietrește de amăgirea păcatului și se învoiește, spre propriul său chin, să rămână și să intre tot mai adânc în el: aceasta este înșelăciunea satanei. Dar tocmai pentru că te împietrești și inima ta este chinuită de împietrirea aceasta, înmoaie-o mai repede prin smerenie și prin rugăciune: apropie-te de Domnul, luminează chipul mohorât al sufletului tău cu lumina Feței Lui, și te vei mântui de înșelăciunea diavolului.

Adeseori, văzând un frate care păcătuiește, spunem dacă nu fățiș, cel puțin în inima noastră: „Cum de nu-l pedepsește Dumnezeu!?”, ne mirăm că păcătuiește greu și am fi gata să-l lovim chiar noi. Ce iubire de sine! Ce orbire! Păcatele noastre nu ni le vedem și nu vrem să știm că numai din mila lui Dumnezeu față de noi, nevrednicii - poate pentru unele fapte bune -, nu facem aceleași lucruri, fiindcă Dumnezeu ne ajută să trăim fără de prihană - dar dacă Dumnezeu ne-ar părăsi, am face și noi tot felul de păcate, și adeseori chiar acelea pe care le face fratele. Nu trebuie să ne grăbim a ne judeca fratele.

A birui păcatul care sălășluiește în noi sau patimile active este știința științelor. Dai dovadă de o mare înțelepciune, de pildă, atunci când nu te superi de nimic și de nimeni, atunci când nu gândești niciodată rău de cineva, chiar dacă ți-a făcut un rău, ci cauți mai degrabă să-l dezvinovățești pe acela prin toate mijloacele. Înțelepciunea este să disprețuiești câștigul, să nu te arăți lingușitor față de nimeni, ci să spui oricui, fără teamă adevărul în față, înțelepciunea este să nu te lași dus de frumusețea chipului, și să respecți în fiecare om, urât sau frumos, chipul lui Dumnezeu, același la toți. Înțelepciunea este să îți iubești vrăjmașii, să nu le porți răzbunare nici cu cuvântul, nici cu gândul, nici cu fapta; înțelepciune este să nu aduni bogății pentru sine, ci să dai milostenie săracilor, pentru a-ți agonisi comoară nesecată în ceruri. Vai nouă, am învățat aproape toate științele, dar n-am învățat știința de a ne feri de păcat, arătându-ne, de cele mai multe ori, cu desăvârșire neștiutori în această știință morală. Rezultă de aici că adevărații înțelepți, adevărații dascăli au fost Sfinții, adevărații uncenici ai Adevăratului Învățător – Hristos, noi toți, cei care ne socotim învățați, fiind niște ignoranți și cu cât suntem mai savanți, cu atât devenim mai neștiutori, fiindcă nu cunoaștem și nu facem singurul lucru care se cuvine făcut, ci lucrăm doar pentru iubirea de sine, de slavă, de câștiguri și de desfătări lumești.

Sfântul Ioan de Kronstadt